Poate ar trebui să spun „boema Micului meu Buenos Aires“... dar nu, nu merge. În Bucureşti, tango-ul nu are tradiţie, chiar dacă numărul de dansatori creşte sub ochii mei, de la o săptămână la alta. Parfumul de gramofon al melodiilor, vocile romanţate, clădirile istorice în care dansăm adesea, la miez de noapte, mă fac să mă gândesc la Micul Paris al bunicelor mele... în care tango-ul avea totuşi un loc, pentru că îmi amintesc versurile pe care le-am învăţat în copilărie, de pe viniluri:
„Un bă-iat de-o fată s-a-ndrăgit când-va
Iulian Mîţa - „Dancing“, 2009, 35x25 cm
A venit tocmai la timp ca să-mi completeze nonconformismul dat de meditaţii şi celelalte excentricităţi. Tango poleieşte boema oraşului meu... tot ce înconjoară acest dans dedicat frumosului trebuie să fie de asemenea frumos: rochii capricioase şi pantofi cu toc... machiaj... bijuterii... lumini nehotărâte răsfăţându-se în oglinzi... râsete, complimente, îmbrăţişări... etichetă...
Tango are un efect de drog, ca „mirodenia“ lui Frank Herbert sau ca frunzele de „quichos“ ale lui Mihail Grămescu... consumă şi în acelaşi timp energizează, trage cortina peste dificultăţile zilei pentru a inspira emoţii şi pasiuni nocturne, la fel de vibrante şi efemere ca măsurile pe care dansăm... Se potriveşte perfect în contextul ăsta de criză, aşa cum s-a potrivit, probabil, şi în perioada războiului, când alunga ce era sumbru în ieri şi mâine şi ţinea oamenii ancoraţi în senzualitatea clipei de acum...
Oamenii sunt vii la tango... ca şi la meditaţie. Şi nu învie doar seara, aşa cum fac zombies de discotecă, ci sunt vii tot timpul. Spun asta pentru că pe unii dintre ei îi cunosc, lumile se intersectează... mă împiedic aici, ca şi la meditaţii şi peste tot unde se întâmplă ceva care îmbogăţeşte fiinţa, de prietenii mei psihologi, traineri şi coachi, deja dansatori avansaţi! Dar mai sunt şi medici, şi ingineri, şi artişti... mai ales artiştii fac parte integrantă din boemă, pentru că lasă urme frumoase pe unde trec: Oana şi Augustin născocesc obiecte decorative jucăuşe... Iulian, o serie de tablouri cu tango şi portrete ale motanului Shiba, mascota Milongaviaţiei...
Da, ce frumos... în Aviaţiei, pe stânga (chiar pe stânga!), într-un simplu apartament, e un ring de dans pentru tangueros. Fără să fie excesiv de tare, muzica străluceşte peste stradă ca un far hipnotic... te ghidează către o oază de boemă care dă farmec întregului cartier, şi unde băieţii şi-au bătut capul cu pantofii mei nepotriviţi pentru tango doar pentru ca eu să pot sa dansez...
Îmi place că am un Mic Paris, în care boema se simte la ea acasă... Dar, ca şi alţi prieteni ai mei, aştept ziua în care milonga va coborî din saloane în stradă, în plină lumină. Ca ring de dans, Micul Paris nu va mai fi mic deloc, iar boema va avea şansa să vindece subconştientul colectiv de toate crizele de „corazón prosaico“!
Girafa creată de Oana şi Augustin, plecată în călătorie personală
Postări
