Letter to Rakendra

„If we really must have a mental image to symbolise the Spirit, we should represent it as something heavier than matter“ – Clive Staples Lewis, Miracles, C.S.Lewis Pte Ltd, 1947.


Bucharest, Romania, April 15th


Dear Rakendra,

How do you do? I want to tell you about an experience I had one week ago. It was the first evening of a Vipassana series, organised by Veet. Being Monday, only four of us could reach the place – a very nice and quiet place, a round room with big windows.

There we sat, witnessing our breath, and I don’t know how much time passed. And then, suddenly, I felt that parts of my body start to dissapear. First my arms, than my knees, my temples, my chest with the shoulders. I panicked – I was almost terrified!
You prevented me that there is „nothing“, but you didn’t tell me what kind of a nothing. I imagined that I will feel a huge emptiness inside me, my mind was still working with an „inside“ and an „outside“ – it held the presumption of a shape, contour, boundary representing „me“. Of course I read that there is no such thing as „me“, and I was innocently supposing that my need of identity would dissapear – not the signals of my body!

But that! Feeling nothing, like I was becoming an abyss! I dream sometimes that I step in the air and fall, but now... fall where, when there is no space? What falling, when there is no body? I try to find more words to express what I experienced and the only proper one is „nothing“. Nothing inside me and nothing around to support me. Yet a real, concrete nothing, if someone can accept this illogical concept – but how else to describe a non-sensation?

I felt the need to imperceptibly contract my muscles, just to make sure that I still have a body. In a way I succeeded, but yet I could not perceive the movement. Then, after a short time, the state just ended, as naturally as it appeard.

I still remember the great fear I passed through, but I want to be there again. Because there where the nothingness is, the endlesness is also, and now I long for its touch. But I am aware that, to reach it indeed, I have to trust the unknown, and here comes my work and my trials.

I am grateful to Veet for creating the place and time, but somehow I know it is you whom I follow in this weird journey since I first met you, one year ago.
I hope to have you as a guide again.

Thank you!

Luciana

P.S. A friend of mine says that I probably shut down some perception centers in the brain. So I wonder: what would happen if somebody were touching my „missing parts“ in those moments? Could I feel it? Could I know it without feeling it?

Insula cu picioare

De ce trăiesc eu într-o lume magică?... Pentru că vreau.




Într-o bună zi te trezeşti şi începi să-ţi construieşti lumea – doar că, până nu înveţi să te şi uiţi la ea, parcă ce faci nu are nici un rezultat. În martie, când dăduse soarele şi vorbeam de plimbări în parc, o fată sechestrată la birou până seara târziu mi-a spus, oftând: „Noi ştim cum să ne trăim viaţa, dar nu facem nimic pentru asta“. Avea şi n-avea dreptate. Am fost şi eu acolo. Abia după ce am scăpat de cioburile din ochi (ca în povestea lui Andersen) am început să-i văd pe cei care trăiesc conştient. Aceştia nu sunt nici puţini, nici departe, nici inaccesibili. A fost opţiunea mea să-i ignor o perioadă.

Cu ei în peisaj, lumea arată altfel. Acum câteva zile, nişte prieteni mi-au spus: „Te rugăm să nu mai vii la noi în casă cu bomboane şi prăjituri – nici măcar când e ziua ta. Nu, nu suntem la cură de slăbire, pur şi simplu am adoptat un nou mod de viaţă, care ştim că este şi al tău. Aşa cum pentru tine cumperi fructe, nu prăjituri, fă şi pentru noi la fel“.
Şi i-am iubit atât de mult pe prietenii mei! De ce? Pentru că ei lărgesc cercul, iar eu nu mai sunt de mult singură! Treptat, în casele în care intru, oamenii renunţă la junk food, reduc şi carnea, iar felul principal de mâncare a devenit salata. Când ies în oraş mă şochează, pur şi simplu, să mai văd persoane care îşi comandă friptură cu cartofi prăjiţi şi cola. Îmi amintesc că am fost şi eu în locul lor şi n-am ştiut ce fac... Acum, chiar dacă stăm la mese alăturate, trăim în lumi diferite…

Eram într-o zi la McDonald’s, iar lângă mine s-au aşezat nişte adolescenţi, trei băieţi şi-o fată. Unul dintre băieţi a plecat primul să-şi cumpere mâncare şi s-a întors cu două mere şi o salată. Ceilalţi au început să-l ia peste picior: „Băăă, asta-i mâncare? Cu asta trăieşti tu?“ „Nu mi-e foame, mă, atât pot să mănânc, ce nu-nţelegeţi?“, a răspuns tipul din spatele măştii sociale – dar se vedea că ştie ce face. S-au ridicat şi ceilalţi trei, aşa că am profitat de ocazie ca să intru în vorbă cu primul, să-l încurajez pentru că şi-a ales singurele feluri sănătoase din meniu. A aruncat o privire spre tava mea – aveam exact aceleaşi lucruri – şi mi-a zâmbit cu nespus de multă uşurare, în timp ce spunea: „Nici astea nu sunt sănătoase, de fapt… dar ce pot să fac?“
S-au întors colegii lui, cu tăvile pline de hamburgeri, cartofi prăjiţi şi cola. M-am uitat la cum arată. Băieţii erau deja uşor plinuţi, iar fata probabil că urma să devină şi ea rotunjoară pe la 20 de ani. Doar tânărul cu salata era înalt, suplu, flexibil, avea privirea atentă şi stătea drept în timp ce-şi savura masa. Mi se pare minunat că în lumea mea există asemenea adolescenţi!
Un pesimist ar vedea la acea masă de copii doar o excepţie – un războinic singuratic, care merge împotriva curentului. Dar eu văd 25% din consumatori. Dacă un licean din patru ar opta pentru salată, 25% este un procent pe care nici un antreprenor nu-şi poate permite să-l ignore. De obicei, firmele se bat pe piaţă pentru cote mult mai mici.

Săptămâna trecută, cineva şi-a pus casa la dispoziţie pentru nişte întâlniri, urmând ca fiecare dintre participanţi să aducă ceva de mâncare sau de băut. Cunoaşteţi modelul... doar că la noi s-au strâns următoarele: portocale, mere, struguri, curmale, alune, migdale, suc de fructe, apă plată, ceai, porumb prăjit, sticks-uri şi fursecuri. N-am văzut pop corn, nici chips-uri, cola sau cafea. Sticks-urile s-au consumat cel mai greu. Şi n-a fumat nimeni.

Ah, da! Ăsta e un lucru minunat care se întâmplă în lumea mea – fumătorii sunt pe cale de dispariţie. Mai am, cred, vreo patru prieteni dependenţi, şi în ultima vreme îi văd destul de rar. N-o fac special, dar recunosc că îi prefer pe ceilalţi, care se iubesc mai mult şi nu vor să se omoare – nici pe ei, nici pe mine.

Mă trezesc în pielea mea în fiecare dimineaţă şi mă iubesc mai mult... Am toate motivele! M-am întâlnit recent cu farmacista de lângă casa mea. „N-aţi mai trecut pe la mine“, zice. „N-am mai trecut, doamnă, că sunt sănătoasă tun“, îi răspund, fără să mă gândesc dacă o jignesc sau nu. La urma urmei, ce aş fi putut să fac – să inventez o scuză, ca să nu par anormală într-o societate organizată în jurul bolilor şi problemelor? Una dintre cele mai importante confirmări că sunt bine mersi a venit de la un mare lanţ de farmacii – mi-au desfiinţat cardul de fidelitate! N-am nici cea mai vagă idee cât timp trecuse de când nu mai cumpărasem nimic de la ei.

Cei care mi-au consolidat convingerea că sănătatea e o problemă de atitudine au fost în mare măsură medicii. La întrebarea „Ce trebuie să facă cineva pentru a se vindeca de cancer?“, răspunsurile pe care le-am primit, off the record, au fost: să se roage, să scape de stres şi să râdă.
Seara, vizitez adesea o familie de medici. La ei, televizorul e foarte rar deschis. Mai vizitez şi alţi oameni care ţin televizorul doar de mobilă – şi ce atmosferă plăcută e în casă! Toată violenţa a rămas afară, certurile politicienilor au rămas afară, exhibiţioniştii au rămas afară, soldaţii, monştrii, mafioţii, extratereştrii au rămas afară – iar înăuntru, lângă televizorul închis, noi ne permitem luxul de a ne uita unii la alţii în timp ce stăm de vorbă.

Discutăm despre cărţi sau ne povestim experienţe de viaţă. Iar la acest capitol, bărbaţii din lumea mea sunt o feerie, nu numai pentru că citesc, ci şi pentru că devin mai puternici prin ceea ce citesc. E o plăcere extraordinară să ascult bărbaţi care nu comentează ultimul meci de fotbal, nici nu fac politică, nici nu vorbesc despre femei ca despre nişte orificii umblătoare. Care nu au nevoie de cuvinte tari, pentru că, în general, se focalizează pe jumătatea plină a paharului, şi, în plus, au destule idei cu care pot atrage atenţia. E fascinant să îi auzi povestind ce întâmplări minunate au trăit (acele uluitoare şi inexplicabile coincidenţe), cu ce balaur s-au luptat (fiecare are un ţel de atins şi încercări de trecut), sau ce au simţit în cutare context, ori lângă X persoană. Iar eu mă simt foarte în siguranţă lângă nişte bărbaţi care vorbesc despre sentimentele lor.
În plus, tot în lumea mea, bărbaţilor le place să danseze! Ei nu stau proptiţi de un bar, izolaţi în alcool, urmărind cu falsă detaşare mişcările femeilor din ring... cu ei nu am emoţii că mă voi exterioriza o seară întreagă de una singură... Unul dintre cele mai plăcute imperative care se repetă în ultima vreme în preajma urechilor mele e „Hai să dansăm!“ – ce poate fi mai simplu atunci când vrei cu adevărat să te bucuri?

Când te bucuri, eşti tânăr, şi cei mai mulţi oameni din lumea mea nu-şi arată vârsta. Am cunoscut recent o femeie căreia i-aş fi dat cel mult treizeci de ani – are o piele frumoasă, netedă, şi un păr negru, des şi lung până mai jos de mijloc. Am aflat că are 42 de ani şi doi copii – cel mai mare împlineşte în curând douăzeci. Oare spiritualitatea pe care o cultivă să nu aibă nici o legătură cu tinereţea ei?

E mult mai uşor să-ţi menţii tinereţea atunci când nu judeci pe nimeni şi nimeni nu te judecă. Cei din jur se străduiesc să te facă să râzi, nu să plângi, vor să-ţi dea ceva, nu să-ţi ia. Am observat că până şi oamenii pe care-i credeam cârcotaşi sau zgârciţi s-au schimbat – şi ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi se întâmplă în ultima vreme!

Astă-vară, pe la mijlocul unei zile însorite, văd la Piaţa Romană o băbuţă încovoiată rău, ciufulită şi îmbrăcată tare ponosit. Semăna mult cu o cerşetoare, aşa că i-am băgat sub nas o hârtie de un leu, întrebând: „Primiţi de pomană?“ M-a lovit peste braţ – şi cu ce forţă! A durut! Am lăsat-o atunci să treacă şi am început să râd cu ochii la cer. O iubeam pe băbuţă, pentru că era româncă, făcea parte din lumea mea şi a adus în ea demnitatea!

Datorită oamenilor cu demnitate şi valori, lumea pe care o văd eu e mai verde şi mai curată. Atunci când facem o petrecere, strângem după noi. Atunci când mergem într-o excursie, strângem după noi. Când putem, mergem pe jos, ca să reducem poluarea. Am şi un prieten cu maşină de teren - consumă şase litri de motorină la suta de kilometri.

Trăiesc între oameni frumoşi, capabili de dragoste şi de îmbrăţişări. E o aberaţie să-ţi îmbrăţişezi familia şi prietenii doar în ocazii speciale – la majorat, sau când pleacă cineva în străinătate, sau când primeşti un cadou mare de tot. E o aberaţie că soţii ajung să se îmbrăţişeze doar când fac dragoste. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente din acest an a fost cel în care m-a îmbrăţişat o clientă – şi de atunci am devenit prietene.

...Lumea mea e o insulă. Un fel de insulă – pentru că, de fapt, unii oameni vin cu pasul, fără să traverseze nici un pod, iar altora le trebuie un transatlantic să ajungă aici... De obicei, aceştia din urmă cred că nu au bani de transatlantic şi nu merită cursa. Le zâmbesc, am învăţat să nu-mi mai pară rău pentru ei.

Mă bucur de magie, pentru că insula cea frumoasă vine după mine oriunde mă duc. E o insulă cu picioare, iar picioarele sunt ale mele.

De ce il iubesc pe Bruno

Pentru că, la rândul lui, iubeşte lumea... Faceţi clic pe link şi veţi vedea.

http://www.damaideparte.ro/index.php/mai-avem-timp-pentru-un-gest-de-omenie/517