Am scris un tango!

Era ianuarie 2012, și recitesc cu plăcere răspunsul entuziast al lui Liviu, marele meu susținător în ale scrisului: „Am citit un tango! De fapt am ascultat un tango. Nu bănuiam că 'tango' poate înflori și ca gen poetic.“ 

Ei, în dubla calitate de poetă și dansatoare, eu bănuiam, firește, dar l-am scris doar când a venit singur, inspirat de doi dintre minunații prieteni cu care mă bucur să dansez până în ziua de azi - avem conexiune, cum ne place să spunem, în jargon...

De atunci, versurile au mai suferit ceva modificări, până când au ajuns la forma care poate fi arătată și care sper să vă însuflețească și pe voi... „Tango“ este pronunțat cu accent pe prima silabă, așa cum este corect în limba spaniolă și așa cum a fost preluat în lumea dansului. 

Vă invit, pe cei cunoscători, să descoperiți metaforele despre milonga, cabeceo, îmbrățișare, protocol, marcă, conexiune, roluri... și sper ca măcar unii dintre voi să fiți transportați, pentru un minut sau două, acolo, în sală, pe ring, pe o melodie care vă place, în brațele cuiva care vă place, și, dansând cu inima, să spuneți, împreună cu mine: „Acesta e tango!“

Acesta e tango!

Se lasă seara

Să te-ntâlnesc din nou,

Se lasă seara

Ca să dansăm din nou...

Începe seara,

Nu știu cum va sfârși:

Voi aștepta sau te voi răsplăti?

Orchestra cântă,

Privirea ta mă vrea,

Orchestra cântă

Și mângâi palma ta,

O voce cântă

De dragoste și dor...

Mă-nchide brațul tău într-un fior...

Interludiu:

Să dansez toată seara cu tine aș vrea:

Tango, vals sau milonga...

Și când seara se stinge, tot cu tine-aș dansa

Cumparsita... La Cumparsita...

Fără cuvinte

Călătorim în doi,

Fără cuvinte

Mi-arăți emoții noi –

Nu sunt cuvinte,

Cu trupul îmi vorbești,

Cu el îmi ceri, cu el mă ocrotești!...

Un fel de vrajă

Cu tine m-a unit,

Un fel de vrajă,

Subtil, m-a cucerit!...

Ce soi de vrajă

Mă face să visez

În brațele iubite când dansez?

Acesta e tango!

Tango-fabulă

Da, e normal şi frumos ca toate fetele să danseze.
Şi e perfect explicabil ca anumiţi dansatori să aibă mai mult succes decât alţii. Că aşa e povestea!...


Iepurilă Argentino dădea lecţii de tango. El îi învăţa pe elevii săi atitudinea:
- Dacă vreau să dansez cu siguranţă, spunea el, atunci nu o să invit o fată care tocmai a dansat, pentru că s-ar putea să mă refuze. O să invit o fată care a stat mult pe margine şi care, în consecinţă, nu mă va refuza.
Când a auzit asta, Leu-Tanguero s-a cutremurat de râs:
- Să gândesc în felul ăsta, a hohotit el, e ca şi cum aş spune: nu o să sărut o fată frumoasă, pentru că s-ar putea să-mi dea o palmă. O să sărut o fată urâtă, iar ea cu siguranţă nu o să mă respingă. Dacă nu merită riscul să-mi dea o palmă, la ce să mă deranjez s-o sărut?
- Vrei să spui, Măria Ta, că femeile urâte nu au dreptul să fie iubite? întrebă Vulpea, cu glas mieros.
- Dacă sărut o femeie urâtă, îi răspunse apăsat Leul, nu o fac pentru că e urâtă, ci pentru că e femeie!


În loc de morală
Devapath ţine un seminar de masculinitate pe 3 februarie, detalii aici:
http://www.zorbabuddha.ro/blog/2011/01/seminar-pentru-barbati-3-feb-2011-de-la-1815-cu-devapath/

Schiul e un fel de tango

Sau poate tango e ca un fel de schi…

Prieteni buni şi dragi, vechi şi noi, m-au luat cu ei într-un chip irezistibil la Predeal.
Mi-era dor de Predeal, cred că l-am vizitat ultima oară iarna în vagonul acela încălzit la dorinţa mea, aşa cum povesteam aici. Şi am trăit frumoase momente euforice, pe variantă, după lăsarea întunericului, când am rămas doar eu, pârtia şi alte câteva siluete discrete.
Teleschiul mergea, toată lumea schia pe Clăbucet, în nocturnă, în blau-blau-ul neînrerupt al difuzoarelor, în timp ce eu căutam liniştea, căutam o oază în care să mă pot bucura în voie de mine.
Mă întorc în acel prezent şi cobor pe variantă. Pârtia: o panglică lată, albă, difuză, tivită cu două ţărmuri negre de pădure. Lumina de la lună şi stele se reflectă în zăpadă, în toată zăpada, şi la ochii mei ajunge doar albul paşnic, fără nici o pată; pietrele, gheaţa, hopurile au devenit invizibile. E o pârtie aşa de uşoară ziua, dar n-aş îndrăzni să o supăr acum! Un bolovan luat între schiuri, sau o mică trambulină care să mă propulseze într-un copac...
Inima îmi bate, semnalând pericol, şi corpul mi se înfioară a adrenalină. Ştiu că e riscant, ştiu că trebuie să am grijă, pur şi simplu tânjesc după feeria asta albă, după baia asta de linişte, e atât de greu de găsit liniştea acasă şi oriunde în acest mileniu trepidant!!
Mă las să alunec, să mă scufund în poveste, şi vorbesc cu pârtia: „Fie pe voia ta“, îi spun, „sunt aici ca să te ascult, sunt aici ca să te simt. Învaţă-mă tu să schiez, învaţă-mă să fiu una cu tine, trasează-mi tu coborârea, impune-mi tu viteza. Am venit la tine în ceasul acesta nefiresc de dorul unor stări greu de găsit – şi nu ca să te provoc, să te înving sau să te cuceresc. Mă las în puterea şi în grija ta, învaţă-mă să schiez aşa cum numai tu o poţi face!!“
Tot corpul îmi devine un receptor elastic de senzaţii. Pârtia vorbeşte cu mine prin schiuri şi simt în tălpi mesajele ei: zăpadă, gheţuş, unghiuri line sau abrupte, hopuri, pietre-pietricele. Sunt atentă şi calină, e singura şansă să-i raspund suficient de repede şi să rămân în picioare. Genunchii mi se ridică şi se lasă după sinusoide necunoscute, fac întoarceri aproape instantaneu când simt că zăpada e bună, tresar şi zâmbesc cu gura până la urechi de câte ori terenul mă ia prin surprindere. Simt în burtică şi şocurile, şi emoţiile, până când sentimentele mele fuzionează într-un mare MULŢUMESC: e incredibil ce simplă ar fi coborârea dacă nu m-aş teme! Dacă aş lăsa pârtia să ma ghideze şi ziua, nu doar noaptea. Dacă mi-aş lăsa corpul, genunchii să gestioneze hopurile şi gheaţa, în loc să las mintea să-mi dirijeze coborârea. Dacă aş fi feminină şi calină, elastică şi receptivă, atentă şi încrezătoare, detaşată de performanţă, liberă de comparaţii, nepăsătoare în faţa cozii de la urcare. Dacă!...
Ajung jos fără nici o căzătură, fericită, fâstâcită şi iau teleschiul pentru încă o coborâre, la fel de frumoasă! Ba chiar îmi dau întâlnire în capul pârtiei cu un schior atletic şi interesant, pentru a treia tură.
Uf, şi n-am mai ajuns la întâlnire! Ceata veselă sunase deja goarna dezechipării şi m-a recuperat şi pe mine, ultima sosită. Nu e chip să-l aştept pe schiorul necunoscut... îl rog în gând să mă ierte, fac trei secunde boticul lui „N-a fost să fie“, după care încep să-mi derulez în sinapse şi articulaţii filmul celor două coborâri, de data asta lent şi cu savoare. Merit, chiar merit, fată curajoasă ce sunt!!

Şi iată-mă din nou la Predeal, într-o ceată veselă.
Când s-a stabilit destinaţia, am votat, cu argumente subiective, dar raţionale, pentru Predeal. De fapt, cu speranţa secretă în suflet că îmi voi revedea varianta cea dragă şi că voi putea, la căderea nopţii, să rămân singură cu ea măcar preţ de o coborâre.
Ce zile frumoase am nimerit! Ce soare cu dinţi vesel, ce zăpadă perfectă, ce puţină lume! Urc, prin convenţie, mai întâi pe Clăbucet, dau bineţe zăpezii de sub tălpi, încerc să devin una cu pârtia şi mă gândesc... la tango!
E un fapt că realitatea mea mentală are o nouă dimensiune. Între Predealul de atunci şi Predealul de acum a intervenit ceva: tango.
Şi nada tango-ului pescuieşte, dintre amintirile mele, o lecţie de schi cine-ştie-când auzită şi niciodată aplicată: „Umerii spre vale“.
Încerc să schiez cu umerii spre vale şi îmi iese destul de repede. Păstrez umerii spre vale, îmi las bazinul şi genunchii să se rotească stânga-dreapta şi această mişcare pe undeva familiară dă contur în mintea mea unui alt cuvânt: disociere. Realizez că schiez cu disociere, grozav de bine merge, şi atunci mă loveşte evidenţa: schiul e un fel de tango!!
Dansând tango, valea devine partenerul meu: menţin umerii spre vale, spre partener, şi chiar îi rotunjesc puţin, ceea ce face să ţin mai elegant beţele de schi în mână. Cu disociere, frânele şi cristianele devin o joacă de copii. Acum, principala preocupare e să adun picioarele, ca să cobor mai estetic. Giro, chicotesc, când înfig băţul în zăpadă şi mă rotesc în jurul lui, muzicalitate, îmi spun, când îmi las coborârea să interpreteze dâmburile şi gheţuşurile. Fâşşş, face zăpada sub cozi, hârşşş, sună gheaţa sub canturi, durrr, îmi trepidează tălpile peste ghemotoacele de zăpadă întărită.
Umerii sunt ai văii, picioarele sunt ale pârtiei, muzica e a zăpezii, bucuria e a mea, în plină zi!!
Îmi trebuie curaj ca să mă ofer pârtiei, să-i spun în gând, aşa cum îi spun, tot în gând, partenerului de dans: te iubesc, te iubesc, ia-mă cu tine, du-mă cu tine, sunt a ta! Îmi trebuie curaj să mă ofer partenerului, în acest dans devorator, tango. Aleg să am curaj, coborâm pe sub teleferic, oficial traseul e închis, dar tunul de zăpadă funcţionează. Cu axă, şi această pârtie devine teren de joacă, jocul e ceva mai complicat, dar la fel de plăcut, aproape fără adrenalină, fără frică, mă încurcă mai degrabă ochelarii aburiţi.
Şi se lasă seara...
Coborâsem deja pe variantă, imediat ce m-am desprins de grup, mi-era prea dor de generozitatea ei, de lentoarea formei sale. În crepuscul, îmi căutam experienţa, uniunea, picătura de magie care să mă întoarcă acasă cu sufletul mai bogat. Alunec cu umerii spre vale, cu picioarele apropiate, pârtia mă leagănă dulce şi realizez că şi acum, când nu se vede bine, coborârea merge uşor, lin. Râd cu toată faţa, mă îndrept şi îmi desfac mâinile larg în lateral, cu echilibrul sfidând toate lecţiile de schi, cu beţele prelungind anvergura îmbrăţişării mele, aproape că îmi vine să chiui, până la urmă ţip doar în gând, aşa cum fac şi la dans: da, dragostea mea, iubirea mea, pentru asta am venit, asta am căutat, de asta sunt aici, sunt aici cu tine, îţi mulţumesc!...
Şi simt la fel şi când se lasă noaptea.
O singură coborâre pe întuneric, din motive de frig şi program, dar îmi e de ajuns. Sunt împlinită, mi-e bine.
Şi cu toate astea, nu s-a terminat. Mai trebuie să dau o probă, neaşteptată. La ultima coborâre, pe sub becuri de data asta, ca să reunim micul grup la Clăbucet Sosire, e nevoie să împrumut beţele mele altcuiva. Oare voi reuşi, fără să punctez, să cobor la fel de frumos? Funcţionează fără beţe tango-ul pe zăpadă şi disocierea?
Funcţionează perfect!!!
Menţinând umerii spre partener, dansul curge, e fluid. Sunt mândră de mine, sunt recunoscătoare evenimentelor, prietenilor, stelei mele norocoase, dansului de care m-am îndrăgostit... Un singur lucru mă încurcă în toată paralela asta cu tango-ul: cum adică partenerul meu e valea? sau pârtia? N-aş putea găsi oare un substantiv masculin care să funcţioneze ca partener de schi? Pe ce mă dau eu aici la vale? pe un unghi? pe un sinus? pe un cosinus? pe un plan înclinat?!
Pe un munte?! Dar muntele e în spatele meu, valea e în faţă. Umerii mei sunt cu valea. Ştiţi ceva? Povestea asta de la schi o sa aibă un va urma filosofic…

Rime sexy de Crăciun

Mare petrecere, mare, la pomul de Crăciun! Mi-am pus rochiţă şi fundiţă şi am venit cu o poezioară nou-nouţă, la prima ei audiţie... Doar că Moşul trebuia anunţat din timp că mai aşteaptă fetiţe cuminţi(?!) să i se aşeze pe genunchi!

Aşadar, pentru cunoscători, de Sărbători, când oamenii sunt (sau măcar dansează) mai apropiaţi ca oricând... o epigramă. Care sper să vă stârnească un zâmbet vesel!


Pasiune irezistibilă

El tanguero, ea întinsă;
El încins... şi ea... convinsă...
Şi pe el dorinţa-l fură:
- Iubi, dă-mi o apertură!

M-am născut într-o zi de ocho

– Eşti sigură că ai talent pentru tango?

– O, da! M-am născut într-o zi de ocho!

(Foto: Mr. Swan, aprilie 2010)

Acum un an, când seria „Tango Lesson“ de la Aya Tango* mi-a inspirat câteva continuări umoristice, printre care şi cea denumită „I am born on an ocho day“, nu visam să-mi serbez următoarea aniversare la o milonga. Cu mai puţin de un an experienţă, ideea de a dansa sub privirile tuturor şi de a mă adapta la doi lideri pe minut mă speria la fel de mult pe cât mă atrăgea! Şi asta, deşi sunt cu adevărat născută într-o zi de ocho, lucru descoperit de la primele lecţii şi pe care îl consider până în ziua de azi un semn fantastic de bun!

Şi s-a întâmplat apoi că prietena mea dragă, Val, care îmi citeşte în suflet de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă, mi-a dat ghiont să vin La Scena şi a devenit capul cârlionţat al surprizei! Şi surpriza a fost superbă, nu numai prin amploare şi prin cadourile pe care le-am primit, ci şi prin sentimentul de a fi iubită pe care mi l-aţi oferit voi, oamenii frumoşi de la tango!

Mi-a fost mai uşor să rezist emoţiilor pe întuneric, la lumina artificiilor de pe tort, cântând „la mulţi ani“ cot la cot cu voi, decât atunci când s-a aprins lumina, s-a golit ringul şi mi s-a părut că mă fac mică de tot. Cine ar fi zis că mansarda de La Scena, în care ne lovim unii de alţii la toate melodiile de corazón, e aşa de mare!

Spre mine curg priviri din toate colţurile sălii, inima îmi aleargă şi respiraţia s-a oprit în loc, habar n-am ce muzică vreau, noroc că dragul de Răzvan are experienţă în aniversări!, încep să simt că am nevoie să fiu salvată şi, ura! odată cu primele acorduri de tango, îl văd pe Augustin adunând călcâiele şi întorcându-se spre mine. Ei, da, aşa da, îmi spun, cu încrederea revenită brusc de pe unde hoinărise. Ce început fericit! Doi paşi, o îmbrăţişare şi călătorim deja împreună, cu tot cu spectatori, aşteptări, riscuri, zâmbete şi muzică!

A fost aşa de uşor!!! Paşii de trecere de la un lider la altul erau conduşi, fiecare partener mă lua în braţe şi se desprindea apoi într-un mod care să-mi fie confortabil. Obsedată de ideea că trebuie să mă adaptez la marcă, după cum scrie în fişa postului de follower, nu am observat niciodată până acum cât de mult se adaptează liderii la mine. Cel care m-a făcut să mă înclin în faţa acestei evidenţe a fost, curat surpriză, El Rojo (şi chiar mi se pare drăguţ că postarea anterioară a fost despre ziua lui, după care am făcut o pauză lungă-lungă).

Descurajată de aşteptările pe care le cunoaştem cu toţii şi la care, fir’ar să fie, nu reuşesc să corespund, am greşit de la primul pas. Şi atunci îl aud pe Mihai şoptindu-mi la ureche, şi cât de cald, şi cât de deschis!: „Nu te speria, că azi e ziua ta!“. Şi cu adevărat m-a dansat ca de ziua mea, lin şi frumos, fără provocări, fără capcane, turnând încă un strop de bucurie în paharul emoţiilor mele, deja plin-ochi.

Încă un prieten, şi încă un prieten, încă o melodie, şi încă o melodie… Oare unde am mai trăit senzaţiile astea? Sunt noi şi parcă nu sunt… A, ştiu! Când eram mică visam să fiu prinţesă şi să dansez cu mulţi cavaleri într-o sală mare de bal, iar oaspeţii veniţi de peste mări şi ţări să mă aplaude. E mare sala de bal? Este! E plină de prinţi şi de prinţese cu toalete spendide, dintre care unii veniţi de peste mări şi ţări? Este! Şi mă aplaudă cu toţii în timp ce dansez cu o mulţime de cavaleri? Da! Rezultă că sunt o prinţesă şi că visele copilăriei se împlinesc, poftim!
Sper să am o poză cu fiecare dintre voi, Feţi-Frumoşi, în albumul de mai jos. Şirul dansatorilor a fost încheiat de Gökalp, singurul necunoscut din acea seară. Iată încă un cadou frumos din partea zeiţei-tango (de data asta a fost sigur zeiţă, prea s-a gândit la toate amănuntele!), pentru că Gökalp mi-a devenit unul din liderii dragi, cu care mă simt onorată să dansez.

Şi m-am încurcat aşa de tare la final, când am vrut să vă mulţumesc tuturor, tangueras y tangueros, dar ce mai conta! A fost una din cele mai frumoase aniversări din viaţa mea, la concurenţă cu alte două în care m-am simţit foarte iubită. Vă rog, pe cei pe care nu v-am numit în mod explicit, să credeţi că sunteţi la fel de importanţi în poveste, pentru că fiecare dintre voi, cei cu care am dansat, cei care mi-aţi făcut poze şi cei-cele care aţi fost prezenţi, pur şi simplu mi-aţi oferit… ziua mea.

*Desenul-caricatură „I am born on an ocho day“ face parte dintr-un grup creat pentru Aya Tango în octombrie 2009, ca o continuare la seria lor „Tango lesson“, pe care o găsiţi aici: http://ayatango.ro/page.php?page=galerie&gal=4. Nu-mi vine să cred că le-am lăsat să aştepte atât de mult timp!
Am păstrat layoutul creat de AyA. Le mulţumesc pentru provocare şi sper ca tango-ul să ne inspire în continuare cu momentele lui frumoase, creative, umoristice, memorabile!!
Iar ciorna acestei postări a stat două anotimpuri în sufletul şi în calculatorul meu, până când mi-am dat seama că nu mă simt în stare să public nimic altceva dacă nu o finalizez şi nu-i acord locul pe care i l-am promis. După atâta timp, emoţiile sunt încă vii şi am trecut prin stările de-atunci ca şi când mi s-ar fi întâmplat chiar astăzi. Asta e bine, şi mă bucur că am ales tot o zi de ocho ca să-mi împart cu lumea impresiile.

Am primit cadouri – şi nu era ziua mea

¡Feliz cumpleaños, El Rojo!

Era ziua lui Mihai, probabil cea mai frumoasă aniversare la care am fost până acum! Tango, şi veselie, şi înghesuială, cunoştinţe noi şi cunoştinţe vechi, lamulţeani pe cincizeci de voci (cel puţin), speech cu emoţii, poante, şampanie, ţigări aromate (până şi mie mi-au plăcut), torturi de toate felurile (vedeţi unde puneţi accentul), loc pe ring prin rotaţie, loc la Mihai în braţe prin rotaţie (doamne, ce de fete!) şi iar tango, tango, tango!...

O noapte specială din toate punctele de vedere, în care şi dansul „s-a întâmplat“ altfel.

Fără nici o intenţie de formalism, pornind probabil doar de la simpatia pentru Mihai care ne-a unit pe toţi, ocazia s-a dovedit foarte-foarte festivă şi toată lumea s-a comportat foarte-foarte festiv. Am simţit că respir maniere elegante prin toţi porii când m-am trezit luată de la locul meu şi adusă înapoi, în loc să fiu lăsată la final de tandă în mijlocul ringului. Şi aş fi zis că e doar aglomeraţia, care ne obligă să fim practici... dar sărutările de mâini care încheiau dansul? Domnilor, dacă o să mă acuzaţi de romantism, o să vă amintesc cine a început...

Am primit atâtea cadouri mici de-a lungul serii, că nu mai ştiam unde mi-e capul de încântare! Tangoul se dovedeşte inepuizabil la capitolul surprize plăcute, şi zău că bucuria mea, o fi ea legată de noutatea începutului, dar e nepreţuită! Am avut parte de melodii fredonate la ureche (cel mai frumos compliment pentru mine, ca dansatoare), două carisias (am scris bine, prieteni hispanofoni?), o privire luminoasă-luminoasă şi o îmbrăţişare de vis, un masaj într-un moment de respiro, câteva secvenţe de paşi trăite pentru prima oară (unul dintre autori: Lucia, of course!), o tandă de milonga fenomenală cu săritură în koadă (iuhuuu!), câteva respiraţii sincronizate... şi zâmbete deschise şi replici haioase şi multe-multe îmbrăţişări!

...De atâta fericire, am pupat motanul!

Parcă abia acum încep să dansez tango – şi încă nu e o săptămână de când am simţit pentru prima oară ce înseamnă conexiune în dansul ăsta minunat.

Dragilor... frumoşilor... vă ştiţi voi care sunteţi... vă mulţumesc că existaţi! Pentru Mihai a fost ziua lui, pentru mine un fel de Crăciun în avanpremieră...

O precizare foarte importantă, dedicată scepticilor amatori de explicaţii ştiinţifice: dacă în bidonul acela uriaş era apă plată, atunci am băut un singur pahar de vin toată noaptea.


Mare cât inima mea, mare cât inima mea...

Tantra face iubirea mai frumoasă

Le mulţumesc prietenilor şi rudelor care m-au avertizat că e periculos să fac tantra. Au dreptate, lucrul ăsta dă dependenţă. Atunci când ai apă caldă şi curent electric în casă, e cam greu să te întorci la traiul dintr-o peşteră.

Am cunoscut tantra. De ce m-aş mai întoarce în epoca de piatră a sexului?



Afirm că am şi eu o calitate: caut în mine curajul de a experimenta înainte de a-mi forma o părere despre un lucru sau altul. M-am dus la tantra cu inima cât un purice, dar drumul meu către primul seminar a fost atât de evident trasat de mâna invizibilă, încât trebuia să mă duc. Şi am descoperit că sexul în grup, sperietoarea de care mă feream, e o fantezie a celor care n-au curaj să-şi asume propria viaţă sexuală, dar o suspectează pe a altora. Aceşti semeni ai mei îşi derulează în cap filme porno fără nici un Dumnezeu şi apoi se sperie singuri de ele.

Tantra îmbină dragostea cu spiritualitatea şi mută centrul de greutate al relaţiilor dinspre sex înspre dragoste. Când am ajuns, cu o zi întârziere, la primul meu seminar de tantra (metoda Osho), tocmai se ţinea un sharing. Am fost aproape dezamăgită să-i aud pe practicanţii mai vechi spunând, unul după altul, "prin tantra am învăţat cum să nu fac sex".
Şi am aflat, exerciţiu cu exerciţiu şi meditaţie după meditaţie, că tantra mă învaţă să mă cunosc, să mă accept şi să mă iubesc pe mine însămi. Să stau în faţa partenerului cu toate emoţiile mele. Să evit să judec pe cineva după stările pe care le are la un moment dat. Să dau spaţiu persoanei din faţa mea. Să privesc în ochi şi să mă las privită. Să ascult fără să întrerup, fără să comentez şi fără să fac judecăţi de valoare în gând – să primesc cuvintele celuilalt ca o oglindă şi să-i dau timp să se vadă în mine. Să zâmbesc.
Tantra mă învaţă să mă joc. Să mă bucur, să mângâi, să experimentez. Să fiu sinceră cu mine şi cu ceilalţi. Să fiu verticală. Să îmbrăţişez. Să ofer susţinere. Să fiu autentică. Să primesc tandreţe. Să ofer tandreţe. Să privesc lumea şi oamenii ca şi când atunci i-aş vedea pentru prima dată. Să vorbesc blând, calm şi încet. Să mă port cu mănuşi cu sufletul oamenilor.
Tantra mă învaţă să respir în acelaşi ritm cu fiinţa iubită. Să-mi arăt inima. Să am destul curaj încât să redevin vulnerabilă. Să acord celuilalt libertatea de a alege. Să-mi asum responsabilitatea pentru tot ceea ce fac. Să recunosc divinitatea în mine şi în persoana din faţa mea. Să respect. Să port de grijă. Să mă vindec. Să dăruiesc. Să mă relaxez. Să mă exprim. Să vreau. Să creez.

Tantra nu e o religie – poate o fi pentru unii, pe undeva pe glob, dar pentru mine nu e. E doar unul din instrumentele prin care reuşesc să ajung mai aproape de Dumnezeu cel viu. Am avut experienţe directe care m-au făcut să simt cu toată fiinţa mea că exista o putere superioară care mă iubeşte şi are grijă de mine. Nu e minunat că, în orice domeniu cauţi – fizică, biologie, psihologie sau sex – dai peste Dumnezeu?


E important să se înţeleagă asta, că tantra nu e o religie. Faptul că nişte oameni se adună ca să celebreze ceva – în cazul de faţă, bucuria de a ne afla unii în prezenţa altora, conştienţi de feminitatea şi masculinitatea noastră – e văzut de evlavioşii diferitelor religii ca o insultă la adresa lui Dumnezeu sau ca o neglijare a îndatoririlor spirituale. De ce? Oare nu el ne-a făcut femei şi bărbaţi?

Ştiţi ce mi se pare culmea culmilor? În fiecare zi se produc, se vând, se închiriază şi se vizionează zeci, mii, sute de mii de filme porno. Faptul că nişte oameni se strâng într-un loc pentru a face, a filma şi a vinde sex de joasă calitate este privit cu îngăduinţă de cei cucernici, ca o concesie făcută slabei noastre naturi omeneşti şi intereselor comerciale.
Tantra spune că natura noastră omenească e frumoasă şi puternică, pentru că suntem creaţie divină şi divinitate creatoare. Şi când nişte oameni se adună ca să înveţe să se iubească mai frumos, să se atingă mai rafinat, să facă un masaj, să se îmbrăţişeze mai sincer, să fie mai atenţi unii cu alţii, să danseze cu entuziasm, să respire sincronizat, să cunoască şi să respecte fiinţa celuilalt – fără să aibă nici un alt câştig în afară de calitatea vieţii proprii! – onorabilii şi cucernicii pun urgent mâna pe pietre.
Şi nu observă, onorabilii, nişte... întâmplătoare(?)... puncte comune cu religia lor: evită să judeci, evită să răneşti, ajută, dăruieşte, împarte, poartă de grijă, IUBEŞTE. Cum le-ar putea observa? N-o să-şi rişte niciodată sufletul timp de trei zile, la un seminar de tantra. Dumnezeul lor nu e destul de puternic încât să-i salveze în cazul în care au greşit mergând la seminar.

Pentru creştinii dogmatici, sexul e un rău necesar, invenţie diavolească, pedeapsă sau mai ştiu eu ce. Pentru cineva care gândeşte pe cont propriu, sexul e parte din Rai şi e de dorit să fie ridicat la rang de artă şi ritual, pentru slava lui Dumnezeu, care ne-a făcut bărbaţi şi femei.
Şi dacă spun artă, asta nu înseamnă Kama Sutra. În tantra se învaţă atitudini, nu poziţii. Scopul e transformarea interioară, nu obţinerea plăcerii. Plăcerea apare ca un corolar, atunci când, conştientizând tot mai mult viaţa, ne amintim că „existenţa e făcută din acel material numit bucurie“ (Osho).

Ei, da, se mai formează cupluri la tantra. Ca peste tot unde se întâlnesc oameni, există şansa ca un bărbat şi o femeie să se placă. După care se duc să facă sex la ei acasă...

Vitas Bumac vine în România!

Ah, ce bine! Ce repede mi se îndeplinesc dorinţele...

Abia ce l-am descoperit pe băiatul ăsta cu voce de soprană pe la începutul lui decembrie şi, iată, vine în România! Pe 25 februarie, la Sala Palatului. Culmea e că pe site-urile româneşti de bilete nu figurează încă, dar pe site-ul oficial al lui Vitas scrie, şi eu vreau să cred că nu scrie degeaba!

...Exact, pentru că mi-a rămas vocea lui în urechi, şi privirea aia „hoaţă“ undeva pe creier...
Staţi să vă dau un link, să vă lămuriţi:

http://www.youtube.com/watch?v=bIDFowtSxE8

Şi site-ul oficial, de unde puteţi descărca melodii:

http://www.vitas.com.ru/klip_eng.php

Cel mai bine, căutaţi pe pagina asta, ceva mai jos, că îl găsiţi.

O zi altissimă tuturor!

Cu gândul la Pilu

Dan Valer Moldovan (Pilu)
15 Martie 1972 - 20 Noiembrie 2007


Eu îi spuneam lui Pilu pe nume: Dan, pentru că nu ştiam de unde îi vine porecla. M-am gândit că ar putea fi legată de cuvântul „copil“, dar nu îi puteam spune directorului de creaţie copil, mai ales când, din punctul meu de vedere, domina prin inteligenţă şi creativitate toată agenţia… Şi n-am vrut să-l sâcâi pe Dan cu întrebări inutile... Aşa se face că am aflat ce e cu „Pilu“ abia din ultimul interviu pe care l-a acordat Imagoo. Aş fi vrut să pun un link către acest dialog, dar, din păcate, site-ul a fost refăcut şi interviul se pare că nu mai este online.

Care este nickname-ul tău?
Pilu.

De unde vine?
Din negura prunciei. Din cine ştie ce motiv, când vroiam ceva, ceream: "Dă copilului apă…" Nu ştiu exact ce urmăream…, dar ştiu că s-a lipit de mine.

...Se fac azi şase luni de când a murit Pilu, omul care, în urmă cu patru ani, m-a chemat la interviu chiar de ziua mea şi m-a primit cu braţele deschise în publicitate. Când am aflat că nu mai e, ar fi inexact să spun că m-a durut - vestea m-a răvăşit, mi-a întors lumea pe dos. Aveam, fireşte, datorii la el - telefonul pe care nu l-am mai dat, întâlnirea amânată de peste un an de zile, pentru că el era foarte greu de prins, iar eu nu mi-am mai scris în agendă să-l sun.

Pilu era cu patru ani mai mare ca mine şi m-am îndrăgostit de el la prima vedere. Era un om frumos pe dinafară, pentru că era un om frumos pe dinăuntru. Parcă ar fi avut un tatuaj pe frunte: "OM DE CARACTER, GENEROS ŞI NOBIL PÂNĂ ÎN VÂRFUL UNGHIILOR". Mi-am propus să fiu o creativă bună, nici n-aş fi avut alternativă. La fel ca toţi oamenii mari, Pilu ştia să te ridice lângă el, în prezenţa lui puteai lucra doar la nivel maxim.

După câteva luni de la angajarea mea, a plecat din Ogilvy, şi nu ne-am mai văzut. De câte ori îmi ieşea o lucrare de portofoliu, mă gândeam la el - îmi imaginam momentul în care o să-i arăt ce am făcut, iar el o să mă laude; avea un fel extraordinar de a încuraja! Când am aflat că s-a dus, lucram la un print - un ad cu un avion de hârtie. În aceeaşi seară am citit pe net că lui Pilu îi plăcea origami şi că unii dintre colegii lui şi-l închipuie plimbându-se cu un avion de hârtie prin cer...

A plecat, şi mi-am dat seama că nici n-am apucat să-l cunosc - şi cu toate astea parcă s-a rupt o bucată din lume şi în urmă a rămas Nimicul - exact ca în "Povestea fără sfârşit". Cu ce pot să completez peisajul lumii? Îl vreau pe Pilu!

În seara aceea am căutat mult pe net, şi am strâns într-un fişier, de-a valma, lucruri scrise despre el. Încercam să-l păstrez lângă mine, chiar dacă sub forma unui puzzle. Mare parte din portofoliu e pe IqAds - de văzut!!!

Când m-a chemat la interviu, Pilu a vrut să afle, din discuţie, dacă am coloană vertebrală. El avea, şi a fost un exemplu pentru mulţi. De-asta nici n-a îmbătrânit, ca să nu se încovoaie, el trebuia să cadă aşa, oblu... Sunt profetice declaraţiile lui din interviul de pe Imagoo...

Ce o să faci după ce termini cu publicitatea?
O să mă culc şi o să dorm mult.

Un mail de la el, printat şi lipit de patru ani pe perete, îmi spune: "Luptă pentru ceea ce este al tău, pentru ceea ce creezi". Ei bine, îmi place să scriu versuri - genul cu rimă, care nu sunt cool. Ţi-am făcut şi ţie o poezie, Dan - şi am respectat brief-ul, am trăit fiecare cuvânt din copy, pentru că brandul e viu:

Cum vrei să rămână brandul tău în posteritate?
Bună întrebare. Aici m-aţi prins. Nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăştia. Cred că ar fi trebuit să-mi dau şi un brief... Nu vreau să trec prin viaţă ca raţa prin "beep", asta ştiu sigur. Mă gândesc la un brand extrem de controversat, care să suscite discuţii. Mă gândesc în primul rând să fiu viu.


Şi totuşi sunt

Cu-o sete m-am născut – de viaţă,
Şi un copil am adăpat
În orice zi când am creat –
Iar dacă azi mă-mbrac în ceaţă,
Nu-i un veşmânt de nepătruns:
Doar ochilor le sunt ascuns,
Dar ştim cu toţi că sunt de faţă...

Poza cu Pilu este salvată, în acele zile reci, de pe site-ul agenţiei lui: http://www.propaganda.ro/.

Letter to Rakendra

„If we really must have a mental image to symbolise the Spirit, we should represent it as something heavier than matter“ – Clive Staples Lewis, Miracles, C.S.Lewis Pte Ltd, 1947.


Bucharest, Romania, April 15th


Dear Rakendra,

How do you do? I want to tell you about an experience I had one week ago. It was the first evening of a Vipassana series, organised by Veet. Being Monday, only four of us could reach the place – a very nice and quiet place, a round room with big windows.

There we sat, witnessing our breath, and I don’t know how much time passed. And then, suddenly, I felt that parts of my body start to dissapear. First my arms, than my knees, my temples, my chest with the shoulders. I panicked – I was almost terrified!
You prevented me that there is „nothing“, but you didn’t tell me what kind of a nothing. I imagined that I will feel a huge emptiness inside me, my mind was still working with an „inside“ and an „outside“ – it held the presumption of a shape, contour, boundary representing „me“. Of course I read that there is no such thing as „me“, and I was innocently supposing that my need of identity would dissapear – not the signals of my body!

But that! Feeling nothing, like I was becoming an abyss! I dream sometimes that I step in the air and fall, but now... fall where, when there is no space? What falling, when there is no body? I try to find more words to express what I experienced and the only proper one is „nothing“. Nothing inside me and nothing around to support me. Yet a real, concrete nothing, if someone can accept this illogical concept – but how else to describe a non-sensation?

I felt the need to imperceptibly contract my muscles, just to make sure that I still have a body. In a way I succeeded, but yet I could not perceive the movement. Then, after a short time, the state just ended, as naturally as it appeard.

I still remember the great fear I passed through, but I want to be there again. Because there where the nothingness is, the endlesness is also, and now I long for its touch. But I am aware that, to reach it indeed, I have to trust the unknown, and here comes my work and my trials.

I am grateful to Veet for creating the place and time, but somehow I know it is you whom I follow in this weird journey since I first met you, one year ago.
I hope to have you as a guide again.

Thank you!

Luciana

P.S. A friend of mine says that I probably shut down some perception centers in the brain. So I wonder: what would happen if somebody were touching my „missing parts“ in those moments? Could I feel it? Could I know it without feeling it?

Insula cu picioare

De ce trăiesc eu într-o lume magică?... Pentru că vreau.




Într-o bună zi te trezeşti şi începi să-ţi construieşti lumea – doar că, până nu înveţi să te şi uiţi la ea, parcă ce faci nu are nici un rezultat. În martie, când dăduse soarele şi vorbeam de plimbări în parc, o fată sechestrată la birou până seara târziu mi-a spus, oftând: „Noi ştim cum să ne trăim viaţa, dar nu facem nimic pentru asta“. Avea şi n-avea dreptate. Am fost şi eu acolo. Abia după ce am scăpat de cioburile din ochi (ca în povestea lui Andersen) am început să-i văd pe cei care trăiesc conştient. Aceştia nu sunt nici puţini, nici departe, nici inaccesibili. A fost opţiunea mea să-i ignor o perioadă.

Cu ei în peisaj, lumea arată altfel. Acum câteva zile, nişte prieteni mi-au spus: „Te rugăm să nu mai vii la noi în casă cu bomboane şi prăjituri – nici măcar când e ziua ta. Nu, nu suntem la cură de slăbire, pur şi simplu am adoptat un nou mod de viaţă, care ştim că este şi al tău. Aşa cum pentru tine cumperi fructe, nu prăjituri, fă şi pentru noi la fel“.
Şi i-am iubit atât de mult pe prietenii mei! De ce? Pentru că ei lărgesc cercul, iar eu nu mai sunt de mult singură! Treptat, în casele în care intru, oamenii renunţă la junk food, reduc şi carnea, iar felul principal de mâncare a devenit salata. Când ies în oraş mă şochează, pur şi simplu, să mai văd persoane care îşi comandă friptură cu cartofi prăjiţi şi cola. Îmi amintesc că am fost şi eu în locul lor şi n-am ştiut ce fac... Acum, chiar dacă stăm la mese alăturate, trăim în lumi diferite…

Eram într-o zi la McDonald’s, iar lângă mine s-au aşezat nişte adolescenţi, trei băieţi şi-o fată. Unul dintre băieţi a plecat primul să-şi cumpere mâncare şi s-a întors cu două mere şi o salată. Ceilalţi au început să-l ia peste picior: „Băăă, asta-i mâncare? Cu asta trăieşti tu?“ „Nu mi-e foame, mă, atât pot să mănânc, ce nu-nţelegeţi?“, a răspuns tipul din spatele măştii sociale – dar se vedea că ştie ce face. S-au ridicat şi ceilalţi trei, aşa că am profitat de ocazie ca să intru în vorbă cu primul, să-l încurajez pentru că şi-a ales singurele feluri sănătoase din meniu. A aruncat o privire spre tava mea – aveam exact aceleaşi lucruri – şi mi-a zâmbit cu nespus de multă uşurare, în timp ce spunea: „Nici astea nu sunt sănătoase, de fapt… dar ce pot să fac?“
S-au întors colegii lui, cu tăvile pline de hamburgeri, cartofi prăjiţi şi cola. M-am uitat la cum arată. Băieţii erau deja uşor plinuţi, iar fata probabil că urma să devină şi ea rotunjoară pe la 20 de ani. Doar tânărul cu salata era înalt, suplu, flexibil, avea privirea atentă şi stătea drept în timp ce-şi savura masa. Mi se pare minunat că în lumea mea există asemenea adolescenţi!
Un pesimist ar vedea la acea masă de copii doar o excepţie – un războinic singuratic, care merge împotriva curentului. Dar eu văd 25% din consumatori. Dacă un licean din patru ar opta pentru salată, 25% este un procent pe care nici un antreprenor nu-şi poate permite să-l ignore. De obicei, firmele se bat pe piaţă pentru cote mult mai mici.

Săptămâna trecută, cineva şi-a pus casa la dispoziţie pentru nişte întâlniri, urmând ca fiecare dintre participanţi să aducă ceva de mâncare sau de băut. Cunoaşteţi modelul... doar că la noi s-au strâns următoarele: portocale, mere, struguri, curmale, alune, migdale, suc de fructe, apă plată, ceai, porumb prăjit, sticks-uri şi fursecuri. N-am văzut pop corn, nici chips-uri, cola sau cafea. Sticks-urile s-au consumat cel mai greu. Şi n-a fumat nimeni.

Ah, da! Ăsta e un lucru minunat care se întâmplă în lumea mea – fumătorii sunt pe cale de dispariţie. Mai am, cred, vreo patru prieteni dependenţi, şi în ultima vreme îi văd destul de rar. N-o fac special, dar recunosc că îi prefer pe ceilalţi, care se iubesc mai mult şi nu vor să se omoare – nici pe ei, nici pe mine.

Mă trezesc în pielea mea în fiecare dimineaţă şi mă iubesc mai mult... Am toate motivele! M-am întâlnit recent cu farmacista de lângă casa mea. „N-aţi mai trecut pe la mine“, zice. „N-am mai trecut, doamnă, că sunt sănătoasă tun“, îi răspund, fără să mă gândesc dacă o jignesc sau nu. La urma urmei, ce aş fi putut să fac – să inventez o scuză, ca să nu par anormală într-o societate organizată în jurul bolilor şi problemelor? Una dintre cele mai importante confirmări că sunt bine mersi a venit de la un mare lanţ de farmacii – mi-au desfiinţat cardul de fidelitate! N-am nici cea mai vagă idee cât timp trecuse de când nu mai cumpărasem nimic de la ei.

Cei care mi-au consolidat convingerea că sănătatea e o problemă de atitudine au fost în mare măsură medicii. La întrebarea „Ce trebuie să facă cineva pentru a se vindeca de cancer?“, răspunsurile pe care le-am primit, off the record, au fost: să se roage, să scape de stres şi să râdă.
Seara, vizitez adesea o familie de medici. La ei, televizorul e foarte rar deschis. Mai vizitez şi alţi oameni care ţin televizorul doar de mobilă – şi ce atmosferă plăcută e în casă! Toată violenţa a rămas afară, certurile politicienilor au rămas afară, exhibiţioniştii au rămas afară, soldaţii, monştrii, mafioţii, extratereştrii au rămas afară – iar înăuntru, lângă televizorul închis, noi ne permitem luxul de a ne uita unii la alţii în timp ce stăm de vorbă.

Discutăm despre cărţi sau ne povestim experienţe de viaţă. Iar la acest capitol, bărbaţii din lumea mea sunt o feerie, nu numai pentru că citesc, ci şi pentru că devin mai puternici prin ceea ce citesc. E o plăcere extraordinară să ascult bărbaţi care nu comentează ultimul meci de fotbal, nici nu fac politică, nici nu vorbesc despre femei ca despre nişte orificii umblătoare. Care nu au nevoie de cuvinte tari, pentru că, în general, se focalizează pe jumătatea plină a paharului, şi, în plus, au destule idei cu care pot atrage atenţia. E fascinant să îi auzi povestind ce întâmplări minunate au trăit (acele uluitoare şi inexplicabile coincidenţe), cu ce balaur s-au luptat (fiecare are un ţel de atins şi încercări de trecut), sau ce au simţit în cutare context, ori lângă X persoană. Iar eu mă simt foarte în siguranţă lângă nişte bărbaţi care vorbesc despre sentimentele lor.
În plus, tot în lumea mea, bărbaţilor le place să danseze! Ei nu stau proptiţi de un bar, izolaţi în alcool, urmărind cu falsă detaşare mişcările femeilor din ring... cu ei nu am emoţii că mă voi exterioriza o seară întreagă de una singură... Unul dintre cele mai plăcute imperative care se repetă în ultima vreme în preajma urechilor mele e „Hai să dansăm!“ – ce poate fi mai simplu atunci când vrei cu adevărat să te bucuri?

Când te bucuri, eşti tânăr, şi cei mai mulţi oameni din lumea mea nu-şi arată vârsta. Am cunoscut recent o femeie căreia i-aş fi dat cel mult treizeci de ani – are o piele frumoasă, netedă, şi un păr negru, des şi lung până mai jos de mijloc. Am aflat că are 42 de ani şi doi copii – cel mai mare împlineşte în curând douăzeci. Oare spiritualitatea pe care o cultivă să nu aibă nici o legătură cu tinereţea ei?

E mult mai uşor să-ţi menţii tinereţea atunci când nu judeci pe nimeni şi nimeni nu te judecă. Cei din jur se străduiesc să te facă să râzi, nu să plângi, vor să-ţi dea ceva, nu să-ţi ia. Am observat că până şi oamenii pe care-i credeam cârcotaşi sau zgârciţi s-au schimbat – şi ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi se întâmplă în ultima vreme!

Astă-vară, pe la mijlocul unei zile însorite, văd la Piaţa Romană o băbuţă încovoiată rău, ciufulită şi îmbrăcată tare ponosit. Semăna mult cu o cerşetoare, aşa că i-am băgat sub nas o hârtie de un leu, întrebând: „Primiţi de pomană?“ M-a lovit peste braţ – şi cu ce forţă! A durut! Am lăsat-o atunci să treacă şi am început să râd cu ochii la cer. O iubeam pe băbuţă, pentru că era româncă, făcea parte din lumea mea şi a adus în ea demnitatea!

Datorită oamenilor cu demnitate şi valori, lumea pe care o văd eu e mai verde şi mai curată. Atunci când facem o petrecere, strângem după noi. Atunci când mergem într-o excursie, strângem după noi. Când putem, mergem pe jos, ca să reducem poluarea. Am şi un prieten cu maşină de teren - consumă şase litri de motorină la suta de kilometri.

Trăiesc între oameni frumoşi, capabili de dragoste şi de îmbrăţişări. E o aberaţie să-ţi îmbrăţişezi familia şi prietenii doar în ocazii speciale – la majorat, sau când pleacă cineva în străinătate, sau când primeşti un cadou mare de tot. E o aberaţie că soţii ajung să se îmbrăţişeze doar când fac dragoste. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente din acest an a fost cel în care m-a îmbrăţişat o clientă – şi de atunci am devenit prietene.

...Lumea mea e o insulă. Un fel de insulă – pentru că, de fapt, unii oameni vin cu pasul, fără să traverseze nici un pod, iar altora le trebuie un transatlantic să ajungă aici... De obicei, aceştia din urmă cred că nu au bani de transatlantic şi nu merită cursa. Le zâmbesc, am învăţat să nu-mi mai pară rău pentru ei.

Mă bucur de magie, pentru că insula cea frumoasă vine după mine oriunde mă duc. E o insulă cu picioare, iar picioarele sunt ale mele.

Luxul necesar

Lux, adica lumina; de aici am plecat, de la cuvintul latinesc de care sint legata prin botez... Ca sa cochetez apoi cu "looks inside", stiind ca asta o sa castig de la voi, la fiecare etalare a suitelor mele de idei...

Dar sensul adevarat al titlului pe care l-am pus la blog ar fi chiar asta: luxul dinauntru. Pentru ca e locul unde cu totii ar trebui sa fim bogati, indiferent de sumele care ne fosnesc sau nu prin buzunare. Vreau luxul de a fi buna, de a iubi, de a-i ierta pe cei care nu stiu ce fac. Vreau luxul de a ma cunoaste...

Ceea ce va doresc si voua, din toata inima!