Cu gândul la Pilu

Dan Valer Moldovan (Pilu)
15 Martie 1972 - 20 Noiembrie 2007


Eu îi spuneam lui Pilu pe nume: Dan, pentru că nu ştiam de unde îi vine porecla. M-am gândit că ar putea fi legată de cuvântul „copil“, dar nu îi puteam spune directorului de creaţie copil, mai ales când, din punctul meu de vedere, domina prin inteligenţă şi creativitate toată agenţia… Şi n-am vrut să-l sâcâi pe Dan cu întrebări inutile... Aşa se face că am aflat ce e cu „Pilu“ abia din ultimul interviu pe care l-a acordat Imagoo. Aş fi vrut să pun un link către acest dialog, dar, din păcate, site-ul a fost refăcut şi interviul se pare că nu mai este online.

Care este nickname-ul tău?
Pilu.

De unde vine?
Din negura prunciei. Din cine ştie ce motiv, când vroiam ceva, ceream: "Dă copilului apă…" Nu ştiu exact ce urmăream…, dar ştiu că s-a lipit de mine.

...Se fac azi şase luni de când a murit Pilu, omul care, în urmă cu patru ani, m-a chemat la interviu chiar de ziua mea şi m-a primit cu braţele deschise în publicitate. Când am aflat că nu mai e, ar fi inexact să spun că m-a durut - vestea m-a răvăşit, mi-a întors lumea pe dos. Aveam, fireşte, datorii la el - telefonul pe care nu l-am mai dat, întâlnirea amânată de peste un an de zile, pentru că el era foarte greu de prins, iar eu nu mi-am mai scris în agendă să-l sun.

Pilu era cu patru ani mai mare ca mine şi m-am îndrăgostit de el la prima vedere. Era un om frumos pe dinafară, pentru că era un om frumos pe dinăuntru. Parcă ar fi avut un tatuaj pe frunte: "OM DE CARACTER, GENEROS ŞI NOBIL PÂNĂ ÎN VÂRFUL UNGHIILOR". Mi-am propus să fiu o creativă bună, nici n-aş fi avut alternativă. La fel ca toţi oamenii mari, Pilu ştia să te ridice lângă el, în prezenţa lui puteai lucra doar la nivel maxim.

După câteva luni de la angajarea mea, a plecat din Ogilvy, şi nu ne-am mai văzut. De câte ori îmi ieşea o lucrare de portofoliu, mă gândeam la el - îmi imaginam momentul în care o să-i arăt ce am făcut, iar el o să mă laude; avea un fel extraordinar de a încuraja! Când am aflat că s-a dus, lucram la un print - un ad cu un avion de hârtie. În aceeaşi seară am citit pe net că lui Pilu îi plăcea origami şi că unii dintre colegii lui şi-l închipuie plimbându-se cu un avion de hârtie prin cer...

A plecat, şi mi-am dat seama că nici n-am apucat să-l cunosc - şi cu toate astea parcă s-a rupt o bucată din lume şi în urmă a rămas Nimicul - exact ca în "Povestea fără sfârşit". Cu ce pot să completez peisajul lumii? Îl vreau pe Pilu!

În seara aceea am căutat mult pe net, şi am strâns într-un fişier, de-a valma, lucruri scrise despre el. Încercam să-l păstrez lângă mine, chiar dacă sub forma unui puzzle. Mare parte din portofoliu e pe IqAds - de văzut!!!

Când m-a chemat la interviu, Pilu a vrut să afle, din discuţie, dacă am coloană vertebrală. El avea, şi a fost un exemplu pentru mulţi. De-asta nici n-a îmbătrânit, ca să nu se încovoaie, el trebuia să cadă aşa, oblu... Sunt profetice declaraţiile lui din interviul de pe Imagoo...

Ce o să faci după ce termini cu publicitatea?
O să mă culc şi o să dorm mult.

Un mail de la el, printat şi lipit de patru ani pe perete, îmi spune: "Luptă pentru ceea ce este al tău, pentru ceea ce creezi". Ei bine, îmi place să scriu versuri - genul cu rimă, care nu sunt cool. Ţi-am făcut şi ţie o poezie, Dan - şi am respectat brief-ul, am trăit fiecare cuvânt din copy, pentru că brandul e viu:

Cum vrei să rămână brandul tău în posteritate?
Bună întrebare. Aici m-aţi prins. Nu mi-am pus niciodată problema în termenii ăştia. Cred că ar fi trebuit să-mi dau şi un brief... Nu vreau să trec prin viaţă ca raţa prin "beep", asta ştiu sigur. Mă gândesc la un brand extrem de controversat, care să suscite discuţii. Mă gândesc în primul rând să fiu viu.


Şi totuşi sunt

Cu-o sete m-am născut – de viaţă,
Şi un copil am adăpat
În orice zi când am creat –
Iar dacă azi mă-mbrac în ceaţă,
Nu-i un veşmânt de nepătruns:
Doar ochilor le sunt ascuns,
Dar ştim cu toţi că sunt de faţă...

Poza cu Pilu este salvată, în acele zile reci, de pe site-ul agenţiei lui: http://www.propaganda.ro/.

Colecţia de citate VI - Rainer Maria Rilke

„- Da, dacă aş putea, şi eu aş îngenunchea - visa infirmul.“

- din Povestiri despre Bunul Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2006

Răzvan Mitulescu - „Păsuitor“, h27 cm, lut

Colecţia de citate V - Anthony de Mello

„Din vieţile părinţilor care au trăit în deşert:

Abatele Lot a venit la Abatele Iosif şi i-a spus:
- Frate, după slabele mele puteri, respect micile reguli pe care mi le-am asumat şi micul meu post, rugăciunea, meditaţia, tăcerea contemplativă. Atât cât pot, îmi curăţ mintea şi inima de gânduri rele. Ce altceva aş mai putea face?
Bătrânul l-a privit şi s-a ridicat în picioare. Şi-a întins mâinile către cer şi şi-a desfăcut degetele, care au devenit ca nişte limbi de foc:
- Asta mai poţi face: să te transformi în întregime în foc.“

- din volumul Rugăciunea broaştei, Ed. Mix, Braşov, 2003

Eddie lanseaza o carte

Eddie a scris o carte dulce-foc, "Castelul printesei de caramel". Ce imi place mie la cartea asta, si la Eddie in general, e ca iti pune sub ochi partea frumoasa a lumii: dragostea, jocul, accidentele norocoase, utilitatea ciudateniilor. Cartea musteste de creativitate si umor, nu stiu cum poate cineva sa aiba atitea idei traznite pe metru patrat de coala tipografica. De admirat si... de citit!

Iata invitatia la lansare (ce ziceti de coperta, baieti? fetelor, stati linistite, nu e o carte macho): JOI, 13 martie, ora 18.30, in Club Frame (Piata Romana), Bd. Magheru nr. 38 B - daca am inteles bine, intrarea e prin gangul de linga Oglinda TV.

Lumea mea e magică

21 decembrie 2007. Sunt în tren, merg spre Predeal. Am prins bilet abia la accelerat, la rapid se vânduseră toate. Şi, pentru că e accelerat, e frig. M-am îmbrăcat relativ lejer, convinsă că o să merg cu unul din trenurile noi, în care temperatura e uneori exagerat de ridicată. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe şine.

E un tren vechi, cu compartimente de opt persoane, care îmi aminteşte de cântecele de tabără şi de gustul explorării, de emoţiile în faţa necunoscutului. Dar e un tren în care e frig, şi din cauza asta n-am stare.

În compartiment mai e doar o fată, restul sunt bărbaţi. Unul dintre ei deschide vorba, întrebându-se dacă peste tot o fi la fel de frig, sau doar în vagonul nostru. Oamenii înclină să creadă că tot trenul e îngheţat.

Eu nu presupun nimic, dar am chef să fac măcar o reclamaţie. Poate chiar iese ceva din asta! În mintea mea, lucrurile sunt simple: sun la CFR, iar CFR-ul îl sună pe conductorul trenului – că în ziua de azi toţi au mobile, ar fi culmea să nu aibă tocmai un conducător de tren – şi îi spune: „Dă, mă, şi tu drumu’ la căldură în vagonu’ 3!“.

Da, e simplu să crezi, când lucrezi în domeniul privat, că problemele se pot rezolva din două telefoane. Sun un amic de la CFR şi-i cer un număr de la relaţii cu publicul. Există doar un 0800..., dar la un asemenea număr nu pot să sun de pe mobil!

Dacă tot l-am prins, însă, îl întreb:
– E posibil să fie oprită căldura din greşeală, iar cineva să-i dea drumul?
– Da, zice amicul, e posibil, vorbeşte cu naşu’, că el o să te ajute.

Cei şase bărbaţi din compartiment mă privesc amuzaţi cum mă pregătesc să plec în explorare, iar unul îmi zice:
– E o defecţiune. Ce, n-ar fi dat ei drumul la căldură, dacă se putea?
– Probabil că aveţi dreptate, răspund, dar nu pot să stau degeaba (mai ales când vă văd aşa de resemnaţi, completez în gând).

Plec, şi descopăr că în vagonul 4 şi în vagonul 2 e o climă cât se poate de temperat-confortabilă. În vagonul 2 dau nas în nas cu naşul.
– Da, zice el, ştiu despre ce e vorba, a mai venit o fată să-mi spună.

Doar o fată?!! Dintr-un vagon de o sută de locuri, plin ochi, şi după o oră de la plecare, doar două fete s-au gândit să acţioneze?!
– O să dureze cam 20 de minute până se încălzeşte, zice naşul, iar eu mă întorc cu vestea cea bună la tovarăşii mei de compartiment.

După cel mult un sfert de oră, anunţ entuziastă:
– A început să se încălzească!
– Ţi se pare, zice unul.
– Ba nu, insist, se simte aici, sub banchetă!
Tipul din faţă îşi strecoară mâna pe lângă picioarele mele şi confirmă.
– Numai la tine e, zice, şi mă priveşte ciudat, de parcă aş fi făcut intenţionat.
– Eu m-am luptat pentru asta, îi răspund, mândră de mine şi cochetă, convinsă că în curând va fi la fel de cald peste tot.

Ei bine, nu! Încă o oră şi ceva, până când am coborât la Predeal, în compartimentul nostru venea căldură doar de sub locul meu, restul radiatoarelor abia dacă se simţea. Cei şase bărbaţi (fata coborâse la Ploieşti) mă ţineau sub observaţie cu priviri uimite. Şi doar nu făcusem nimic mai mult decât ceea ce era omeneşte posibil!

Cred că lecţia acestei călătorii e evidentă...: ne putem schimba soarta în fiecare clipă!

Vă iubesc şi vă doresc tuturor să duceţi căldura cu voi, oriunde aţi merge.