Dom’ne, magia asta!

Va să zică, îmi doream mult să mai apară o carte de Richard Bach... Omul ăsta mi-a schimbat mintea cu „Pescăruşul...“ şi „Iluziile“ lui... Îmi doream, îmi tot doream – şi, după numai o săptămână, mă întâlnesc cu o prietenă la ceainăria... Serendipity. Unde ce descopăr? DOUĂ cărţi noi de Richard Bach!

Surpriză şi mai frumoasă, cărţile sunt editate de o cunoştinţă. Într-una dintre ele – citesc în introducere – autorul îşi imaginează cum ar fi dacă s-ar întâlni cu sine însuşi, copil. Ce-ar vorbi el cu acel copil? Prin ce întâmplări ar trece împreună?

Peste două zile, în cadrul uneia din colaborările pe care le am, mi se cere să fac o cronică de carte pentru 1 iunie – ceva legat de copilărie, într-o revistă de oameni mari. Aveţi cumva idee despre o nouă apariţie pe care aş putea s-o recomand? La care să obţin acum, duminică, poza copertei?

Şi mai lăsaţi-mă în pace cu faze de genul coincidenţe, stare de flux sau legea atracţiei! Astea nu sunt, dom’ne, concrete!

Insula cu picioare

De ce trăiesc eu într-o lume magică?... Pentru că vreau.




Într-o bună zi te trezeşti şi începi să-ţi construieşti lumea – doar că, până nu înveţi să te şi uiţi la ea, parcă ce faci nu are nici un rezultat. În martie, când dăduse soarele şi vorbeam de plimbări în parc, o fată sechestrată la birou până seara târziu mi-a spus, oftând: „Noi ştim cum să ne trăim viaţa, dar nu facem nimic pentru asta“. Avea şi n-avea dreptate. Am fost şi eu acolo. Abia după ce am scăpat de cioburile din ochi (ca în povestea lui Andersen) am început să-i văd pe cei care trăiesc conştient. Aceştia nu sunt nici puţini, nici departe, nici inaccesibili. A fost opţiunea mea să-i ignor o perioadă.

Cu ei în peisaj, lumea arată altfel. Acum câteva zile, nişte prieteni mi-au spus: „Te rugăm să nu mai vii la noi în casă cu bomboane şi prăjituri – nici măcar când e ziua ta. Nu, nu suntem la cură de slăbire, pur şi simplu am adoptat un nou mod de viaţă, care ştim că este şi al tău. Aşa cum pentru tine cumperi fructe, nu prăjituri, fă şi pentru noi la fel“.
Şi i-am iubit atât de mult pe prietenii mei! De ce? Pentru că ei lărgesc cercul, iar eu nu mai sunt de mult singură! Treptat, în casele în care intru, oamenii renunţă la junk food, reduc şi carnea, iar felul principal de mâncare a devenit salata. Când ies în oraş mă şochează, pur şi simplu, să mai văd persoane care îşi comandă friptură cu cartofi prăjiţi şi cola. Îmi amintesc că am fost şi eu în locul lor şi n-am ştiut ce fac... Acum, chiar dacă stăm la mese alăturate, trăim în lumi diferite…

Eram într-o zi la McDonald’s, iar lângă mine s-au aşezat nişte adolescenţi, trei băieţi şi-o fată. Unul dintre băieţi a plecat primul să-şi cumpere mâncare şi s-a întors cu două mere şi o salată. Ceilalţi au început să-l ia peste picior: „Băăă, asta-i mâncare? Cu asta trăieşti tu?“ „Nu mi-e foame, mă, atât pot să mănânc, ce nu-nţelegeţi?“, a răspuns tipul din spatele măştii sociale – dar se vedea că ştie ce face. S-au ridicat şi ceilalţi trei, aşa că am profitat de ocazie ca să intru în vorbă cu primul, să-l încurajez pentru că şi-a ales singurele feluri sănătoase din meniu. A aruncat o privire spre tava mea – aveam exact aceleaşi lucruri – şi mi-a zâmbit cu nespus de multă uşurare, în timp ce spunea: „Nici astea nu sunt sănătoase, de fapt… dar ce pot să fac?“
S-au întors colegii lui, cu tăvile pline de hamburgeri, cartofi prăjiţi şi cola. M-am uitat la cum arată. Băieţii erau deja uşor plinuţi, iar fata probabil că urma să devină şi ea rotunjoară pe la 20 de ani. Doar tânărul cu salata era înalt, suplu, flexibil, avea privirea atentă şi stătea drept în timp ce-şi savura masa. Mi se pare minunat că în lumea mea există asemenea adolescenţi!
Un pesimist ar vedea la acea masă de copii doar o excepţie – un războinic singuratic, care merge împotriva curentului. Dar eu văd 25% din consumatori. Dacă un licean din patru ar opta pentru salată, 25% este un procent pe care nici un antreprenor nu-şi poate permite să-l ignore. De obicei, firmele se bat pe piaţă pentru cote mult mai mici.

Săptămâna trecută, cineva şi-a pus casa la dispoziţie pentru nişte întâlniri, urmând ca fiecare dintre participanţi să aducă ceva de mâncare sau de băut. Cunoaşteţi modelul... doar că la noi s-au strâns următoarele: portocale, mere, struguri, curmale, alune, migdale, suc de fructe, apă plată, ceai, porumb prăjit, sticks-uri şi fursecuri. N-am văzut pop corn, nici chips-uri, cola sau cafea. Sticks-urile s-au consumat cel mai greu. Şi n-a fumat nimeni.

Ah, da! Ăsta e un lucru minunat care se întâmplă în lumea mea – fumătorii sunt pe cale de dispariţie. Mai am, cred, vreo patru prieteni dependenţi, şi în ultima vreme îi văd destul de rar. N-o fac special, dar recunosc că îi prefer pe ceilalţi, care se iubesc mai mult şi nu vor să se omoare – nici pe ei, nici pe mine.

Mă trezesc în pielea mea în fiecare dimineaţă şi mă iubesc mai mult... Am toate motivele! M-am întâlnit recent cu farmacista de lângă casa mea. „N-aţi mai trecut pe la mine“, zice. „N-am mai trecut, doamnă, că sunt sănătoasă tun“, îi răspund, fără să mă gândesc dacă o jignesc sau nu. La urma urmei, ce aş fi putut să fac – să inventez o scuză, ca să nu par anormală într-o societate organizată în jurul bolilor şi problemelor? Una dintre cele mai importante confirmări că sunt bine mersi a venit de la un mare lanţ de farmacii – mi-au desfiinţat cardul de fidelitate! N-am nici cea mai vagă idee cât timp trecuse de când nu mai cumpărasem nimic de la ei.

Cei care mi-au consolidat convingerea că sănătatea e o problemă de atitudine au fost în mare măsură medicii. La întrebarea „Ce trebuie să facă cineva pentru a se vindeca de cancer?“, răspunsurile pe care le-am primit, off the record, au fost: să se roage, să scape de stres şi să râdă.
Seara, vizitez adesea o familie de medici. La ei, televizorul e foarte rar deschis. Mai vizitez şi alţi oameni care ţin televizorul doar de mobilă – şi ce atmosferă plăcută e în casă! Toată violenţa a rămas afară, certurile politicienilor au rămas afară, exhibiţioniştii au rămas afară, soldaţii, monştrii, mafioţii, extratereştrii au rămas afară – iar înăuntru, lângă televizorul închis, noi ne permitem luxul de a ne uita unii la alţii în timp ce stăm de vorbă.

Discutăm despre cărţi sau ne povestim experienţe de viaţă. Iar la acest capitol, bărbaţii din lumea mea sunt o feerie, nu numai pentru că citesc, ci şi pentru că devin mai puternici prin ceea ce citesc. E o plăcere extraordinară să ascult bărbaţi care nu comentează ultimul meci de fotbal, nici nu fac politică, nici nu vorbesc despre femei ca despre nişte orificii umblătoare. Care nu au nevoie de cuvinte tari, pentru că, în general, se focalizează pe jumătatea plină a paharului, şi, în plus, au destule idei cu care pot atrage atenţia. E fascinant să îi auzi povestind ce întâmplări minunate au trăit (acele uluitoare şi inexplicabile coincidenţe), cu ce balaur s-au luptat (fiecare are un ţel de atins şi încercări de trecut), sau ce au simţit în cutare context, ori lângă X persoană. Iar eu mă simt foarte în siguranţă lângă nişte bărbaţi care vorbesc despre sentimentele lor.
În plus, tot în lumea mea, bărbaţilor le place să danseze! Ei nu stau proptiţi de un bar, izolaţi în alcool, urmărind cu falsă detaşare mişcările femeilor din ring... cu ei nu am emoţii că mă voi exterioriza o seară întreagă de una singură... Unul dintre cele mai plăcute imperative care se repetă în ultima vreme în preajma urechilor mele e „Hai să dansăm!“ – ce poate fi mai simplu atunci când vrei cu adevărat să te bucuri?

Când te bucuri, eşti tânăr, şi cei mai mulţi oameni din lumea mea nu-şi arată vârsta. Am cunoscut recent o femeie căreia i-aş fi dat cel mult treizeci de ani – are o piele frumoasă, netedă, şi un păr negru, des şi lung până mai jos de mijloc. Am aflat că are 42 de ani şi doi copii – cel mai mare împlineşte în curând douăzeci. Oare spiritualitatea pe care o cultivă să nu aibă nici o legătură cu tinereţea ei?

E mult mai uşor să-ţi menţii tinereţea atunci când nu judeci pe nimeni şi nimeni nu te judecă. Cei din jur se străduiesc să te facă să râzi, nu să plângi, vor să-ţi dea ceva, nu să-ţi ia. Am observat că până şi oamenii pe care-i credeam cârcotaşi sau zgârciţi s-au schimbat – şi ăsta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi se întâmplă în ultima vreme!

Astă-vară, pe la mijlocul unei zile însorite, văd la Piaţa Romană o băbuţă încovoiată rău, ciufulită şi îmbrăcată tare ponosit. Semăna mult cu o cerşetoare, aşa că i-am băgat sub nas o hârtie de un leu, întrebând: „Primiţi de pomană?“ M-a lovit peste braţ – şi cu ce forţă! A durut! Am lăsat-o atunci să treacă şi am început să râd cu ochii la cer. O iubeam pe băbuţă, pentru că era româncă, făcea parte din lumea mea şi a adus în ea demnitatea!

Datorită oamenilor cu demnitate şi valori, lumea pe care o văd eu e mai verde şi mai curată. Atunci când facem o petrecere, strângem după noi. Atunci când mergem într-o excursie, strângem după noi. Când putem, mergem pe jos, ca să reducem poluarea. Am şi un prieten cu maşină de teren - consumă şase litri de motorină la suta de kilometri.

Trăiesc între oameni frumoşi, capabili de dragoste şi de îmbrăţişări. E o aberaţie să-ţi îmbrăţişezi familia şi prietenii doar în ocazii speciale – la majorat, sau când pleacă cineva în străinătate, sau când primeşti un cadou mare de tot. E o aberaţie că soţii ajung să se îmbrăţişeze doar când fac dragoste. Pentru mine, unul dintre cele mai frumoase momente din acest an a fost cel în care m-a îmbrăţişat o clientă – şi de atunci am devenit prietene.

...Lumea mea e o insulă. Un fel de insulă – pentru că, de fapt, unii oameni vin cu pasul, fără să traverseze nici un pod, iar altora le trebuie un transatlantic să ajungă aici... De obicei, aceştia din urmă cred că nu au bani de transatlantic şi nu merită cursa. Le zâmbesc, am învăţat să nu-mi mai pară rău pentru ei.

Mă bucur de magie, pentru că insula cea frumoasă vine după mine oriunde mă duc. E o insulă cu picioare, iar picioarele sunt ale mele.

Colecţia mea de citate - azi Antoine de Saint-Exupéry

Mai treceţi din când în când pe aici... pentru că e locul unde adaug tot ce găsesc bun şi frumos... Dacă aveţi şi voi citate de arătat la lume, m-aş bucura să le adăugaţi pe pagină, sub formă de comentarii (tehnic, cred că deocamdată e singura soluţie posibilă). Mulţumesc!

ANTOINE DE SAINT-EXUPÉRY

„- Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă...

- Sunt o vulpe, zise vulpea.

- Vino să te joci cu mine, o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist.

- Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.

- A! Iartă-mă, rosti micul prinţ.

Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:

- Ce înseamnă "a îmblânzi"? (...)

- E un lucru care prea e dat uitării - zise vulpea. Înseamnă "a-ţi crea legături"...

- A-ţi crea legături?

- Desigur - zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn pe lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn pe lume...

(...)

- Te rog... îmblânzeşte-mă, zise apoi. (...) Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim... Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!

- Ce trebuie să fac? rosti micul prinţ.

- Trebuie să ai foarte multă răbdare - răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul e izvor de neînţelegeri. Însa vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine...

A doua zi, micul prinţ veni din nou.

- Mult mai frumos era dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră, zise vulpea. Dacă, de pildă, vii la ora patru după-amiaza, eu încă de la trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor cuprinde un freamăt şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie ritualuri.

- Ce-i acela ritual? zise micul prinţ.

- E şi el ceva cu totul dat uitării - zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. (...)

***

Astfel, micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape (...), vulpea zise:- Iată care-i taina mea, e foarte simplă: limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

- Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor - spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.

- Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă.

- Numai timpul cheltuit cu floarea mea..., făcu micul prinţ, ca să ţină minte.

- (...) Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.

- Eu sunt răspunzător de floarea mea..., spuse după dânsa micul prinţ, ca să ţină minte.“

***

„Micul prinţ se duse să mai vadă o dată trandafirii:

- Voi nu semănaţi întru nimic cu floarea mea, voi încă nu sunteţi nimic - le spuse el. Pe voi nimeni nu v-a îmblânzit, şi nici voi n-aţi îmblânzit pe nimeni. Sunteţi precum era şi vulpea mea. Nu era decât o vulpe, aidoma cu altele, o sută de mii de vulpi. Eu însă mi-am făcut din ea un prieten, iar acum ea nu are-n lume seamăn. (...)

Voi sunteţi frumoase, dar sunteţi deşarte, nimeni n-ar avea de ce sa moară pentru voi. Despre floarea mea, fireşte, un trecător de rând ar crede că-i asemeni vouă. Ea însă, singură, e mai de preţ decât voi toate laolaltă, fiindcă pe ea am udat-o eu cu stropitoarea. Fiindcă pe ea am ocrotit-o eu cu paravanul. Fiindcă pentru ea am ucis eu omizile (în afară doar de câteva, pentru fluturi). Fiindca pe ea am ascultat-o eu cum se plângea, ori cum se lăuda, ori câteodată chiar şi cum tăcea.

Fiindcă ea e floarea mea.“***

- din Micul prinţ. Puteţi citi textul integral, ilustrat cu desenele autorului, la http://www.miculprint.go.ro/

„Important este să rămâi stăpân pe tine în vederea unui ţel care încă nu se desluşeşte. Acest ţel nu e deloc pentru Raţiune, ci pentru Suflet. Sufletul ştie să iubească, însă el doarme. Ispita, cunosc în ce constă ea la fel de bine ca şi un teolog din vechime. A fi ispitit înseamnă a ceda judecăţilor Raţiunii când Sufletul doarme.“

„După nouă luni de război n-am reuşit încă să obţinem ca uzinele producătoare de mitraliere şi pârghii de comandă să le adapteze pe acestea la condiţiile climaterice de la mare altitudine. Şi aici nu e vorba de vreo neglijenţă din partea oamenilor. Oamenii, în marea lor majoritate, sunt cinstiţi şi conştiincioşi. Inerţia lor, mai totdeauna, este un efect şi nu o cauză a zădărniciei eforturilor lor. (...)

Trăim în măruntaiele oarbe ale unei administraţii. O administraţie e ca şi o maşină. Cu cât e mai desăvârşită, cu atât exclude mai mult orice intervenţie umană. Într-o administraţie perfectă, unde omul joacă rolul unei roţi dinţate, lenea, necinstea, nedreptatea nu mai au prilejul de a se vădi.

Dar, aşa cum o maşină e construită pentru a efectua un şir de mişcări prevăzute o dată pentru totdeauna, la fel şi o administraţie nu e în stare de ceva creator. Ea conduce. Aplică cutare pedeapsă pentru cutare greşeală, cutare soluţie pentru cutare problemă. O administraţie nu e concepută pentru a rezolva noi probleme. Dacă într-o maşină de ambutisare introduci nişte bucăţi de lemn, nici vorbă să iasă din ea mobilă. Pentru ca maşina s-o poată face, ar trebui ca un om să aibă dreptul de a zdruncina. Însă într-o administraţie, concepută să evite nedoritele iniţiative umane, rotiţele resping intervenţia omului. Ele îl resping pe ceasornicar. (...)

Uneori se întâmpla că o mare năpastă strica minunata noastră maşină administrativă, şi atunci, când se dovedea că nu mai poate fi reparată, era înlocuită, din lipsă de ceva mai bun, cu simpli oameni. Şi oamenii salvau totul.“

- din Pilot de război, în volumul Pământ al oamenilor, Ed. Litera, Chişinău, 1997

Apologia lui Almighty

E un subiect, deschis de Razvan mai demult, legat de care vreau neaparat sa-mi spun parerea. E vorba de "Bruce Almighty". Aveti mai jos paragraful care m-a incitat - face parte din mailul "Plastik faith", pe care merita sa-l cititi integral la http://ochiade.blogspot.com/2007_09_01_archive.html:

"Deja s-a facut al doilea film in care cineva se joaca de-a Dumnezeu (Tatal, de data asta) pentru o zi. De-o ingamfare nemarginita, chiar daca la sfarsitul filmului, in stilul hapiendistic american omul isi da seama de neputinta lui, si tot se trage de bracinari cu Dumnezeu de parca ar fi colegi. Toate astea in timp ce in lumea araba, oamenii au iesit in strada pentru mult mai putin, cand un tabloid belgian a publicat o caricatura cu Allah."

Vreau sa-l apar pe Bruce Almighty - mi se pare o capodopera de spiritualitate popularizata. Am invatat extrem de multe din el, poate tocmai pentru ca exprima lucrurile atit de simplu. Imi pare rau ca nu il am pe CD, ca sa pot revedea, atunci cand am nevoie, secventele motivante.

Incep cu finalul: "If you want a miracle, be the miracle!". De cand am vazut filmul, mi-am repetat aceasta regula poate in fiecare zi; in ultimele luni mi-am repetat-o cu siguranta de 20, de 100 de ori pe zi! Avem si pe romaneste variante ale acestei idei: "Dumnezeu ii ajuta pe cei care se ajuta singuri" sau "Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista". Doar ca imperativul american e mai eficient si, zic eu, mai motivant: e bine sa te gandesti ca tu - om, persoana, fiinta - esti o minune, si ca poti face minuni. De cate ori dau de greu, de cate ori un lucru pare dincolo de puterile mele, de cate ori nu stiu ce sa fac, sau ma simt ingrozitor de obosita si totusi trebuie sa mai fac un efort - pe scurt, de cate ori pare ca am nevoie de altcineva ca sa rezolv o problema, imi spun "If you want a miracle, be the miracle" - si caut sa vad ce anume sta in puterea mea ca sa rezolv problema respectiva. Sint cazuri in care nu poti s-o scoti la capat dintr-o data, dar un singur pas facut iti aduce rezultate care te motiveaza - stii ca se poate, si continui!

Cam aceeasi idee se regaseste si in "Osul de peste fermecat" a lui Dickens: poti cere ajutor de la altii doar dupa ce ti-ai epuizat toate mijloacele proprii. De fapt, "Bruce Almighty" nu spune ca nu exista miracole, ci doar ca nu e cazul sa le cautam acolo unde nu e nevoie de ele.

Finalul e doar partea cea mai vizibila... dar filmul "Dumnezeu pentru o zi" mi-a adus nenumarate subiecte de meditatie!

O tineti minte pe Grace? Grace se ruga mereu: "Doamne, ajuta-l pe Bruce! Bruce are nevoie de tine, te rog, ajuta-l!". Si tineti minte ce a raspuns Bruce cel parasit atunci cand l-a intrebat Dumnezeu: "O vrei inapoi [pe Grace]?": "Nu, nu... Da-i pe cineva care s-o vada asa cum o vad eu acum... si s-o iubeasca asa cum merita". Am plins la scenele astea si mi-am dorit sa fiu si eu in stare sa ma rog asa. Ma tot straduiesc, de atunci, si poate ca voi reusi intr-o buna zi. In orice caz, faptul ca ma straduiesc se pare ca a fost luat in considerare :)

Apoi, a fost un fapt asupra caruia Dumnezeu i-a atras atentia lui Bruce, atunci cand i-a cedat puterea: sa nu incalce liberul arbitru al nimanui. Bruce nu tine cont de asta si la un moment dat incepe sa tipe la Grace: "Love me, love me!" Fara nici un efect, tocmai pentru ca Grace avea liber arbitru. Ca noi toti... Ma tot gandesc de cate ori incercam sa-i convingem pe cei apropiati de una sau de alta, comportandu-ne ca si cand ei nu ar avea capacitatea de a decide, ca si cand nu ar sti ce vor sau ce fac. Nu le acordam nici un pic de incredere, le retragem sustinerea noastra, ii certam - cu alte cuvinte, le negam liberul arbitru - in loc sa vedem care le sint motivele, sa-i acceptam asa cum sint si sa-i ajutam. Aproape ca nu e saptamina in care sa nu primesc pe mail o oferta despre un nou curs de persuasiune sau de manipulare - subiecte aflate in topul cererilor publicului. De ce sa-i respectam pe ceilalti, cand putem pur si simplu sa-i controlam?

Sa respecti liberul arbitru inseamna sa poti sa spui "Faca-se voia ta". Iar "Faca-se voia ta" inseamna incredere, acceptare, dragoste. Dar increderea, dragostea si acceptarea presupun, toate, sa te schimbi pe tine, ca sa-i poti oferi celuilalt ceea ce are nevoie. Inseamna sa dai. Aparent, e mai usor sa primesti, schimbandu-l pe celalalt, sau macar controlandu-i reactiile.

Tusele grosiere din film ma fac sa tin minte mai bine unele lucruri: toate sint una, tot ce facem are consecinte undeva in univers - daca maresti luna in SUA, sint inundatii in Japonia. Si faza cu castigul la loto, care mi se pare geniala - voi nu v-ati dorit niciodata sa castigati la loto? Eu da. Uneori prinde bine sa-ti amintesti ca esti doar un om, cu nimic mai bun sau mai rau decat ceilalti oameni.

"Nu le-am dat decat ce au vrut", spune Bruce, iar replica lui Dumnezeu este: "Si de cand stiu oamenii ce vor?" Buna intrebare! "Doamne, da-mi casa", "Doamne, da-mi masina", "Doamne, da-mi un salariu mai mare", "Doamne, fa-ma sef", "Doamne, da-mi mai multi bani!" - si dupa ce Dumnezeu iti da toate astea si descoperi ca esti tot nefericit, tot neinteles, tot neimplinit, gasesti poate in tine puterea sa spui "Doamne, faca-se voia ta! I surrender to you!!!"

Si descoperi ca cineva, acolo sus, te iubeste... si cineva, pe pamint, te iubeste de asemenea... Uneori, tot ce trebuie sa faci e sa te lasi iubit(a)... Sa fii, fara sa faci nimic... constient(a) ca simpla ta existenta are un sens si e o bucurie in sine.

Recunosc, n-am vazut "Evan Almighty"... Oare n-o sa am nimic de invatat din el?

Luxul necesar

Lux, adica lumina; de aici am plecat, de la cuvintul latinesc de care sint legata prin botez... Ca sa cochetez apoi cu "looks inside", stiind ca asta o sa castig de la voi, la fiecare etalare a suitelor mele de idei...

Dar sensul adevarat al titlului pe care l-am pus la blog ar fi chiar asta: luxul dinauntru. Pentru ca e locul unde cu totii ar trebui sa fim bogati, indiferent de sumele care ne fosnesc sau nu prin buzunare. Vreau luxul de a fi buna, de a iubi, de a-i ierta pe cei care nu stiu ce fac. Vreau luxul de a ma cunoaste...

Ceea ce va doresc si voua, din toata inima!