Schiul e un fel de tango

Sau poate tango e ca un fel de schi…

Prieteni buni şi dragi, vechi şi noi, m-au luat cu ei într-un chip irezistibil la Predeal.
Mi-era dor de Predeal, cred că l-am vizitat ultima oară iarna în vagonul acela încălzit la dorinţa mea, aşa cum povesteam aici. Şi am trăit frumoase momente euforice, pe variantă, după lăsarea întunericului, când am rămas doar eu, pârtia şi alte câteva siluete discrete.
Teleschiul mergea, toată lumea schia pe Clăbucet, în nocturnă, în blau-blau-ul neînrerupt al difuzoarelor, în timp ce eu căutam liniştea, căutam o oază în care să mă pot bucura în voie de mine.
Mă întorc în acel prezent şi cobor pe variantă. Pârtia: o panglică lată, albă, difuză, tivită cu două ţărmuri negre de pădure. Lumina de la lună şi stele se reflectă în zăpadă, în toată zăpada, şi la ochii mei ajunge doar albul paşnic, fără nici o pată; pietrele, gheaţa, hopurile au devenit invizibile. E o pârtie aşa de uşoară ziua, dar n-aş îndrăzni să o supăr acum! Un bolovan luat între schiuri, sau o mică trambulină care să mă propulseze într-un copac...
Inima îmi bate, semnalând pericol, şi corpul mi se înfioară a adrenalină. Ştiu că e riscant, ştiu că trebuie să am grijă, pur şi simplu tânjesc după feeria asta albă, după baia asta de linişte, e atât de greu de găsit liniştea acasă şi oriunde în acest mileniu trepidant!!
Mă las să alunec, să mă scufund în poveste, şi vorbesc cu pârtia: „Fie pe voia ta“, îi spun, „sunt aici ca să te ascult, sunt aici ca să te simt. Învaţă-mă tu să schiez, învaţă-mă să fiu una cu tine, trasează-mi tu coborârea, impune-mi tu viteza. Am venit la tine în ceasul acesta nefiresc de dorul unor stări greu de găsit – şi nu ca să te provoc, să te înving sau să te cuceresc. Mă las în puterea şi în grija ta, învaţă-mă să schiez aşa cum numai tu o poţi face!!“
Tot corpul îmi devine un receptor elastic de senzaţii. Pârtia vorbeşte cu mine prin schiuri şi simt în tălpi mesajele ei: zăpadă, gheţuş, unghiuri line sau abrupte, hopuri, pietre-pietricele. Sunt atentă şi calină, e singura şansă să-i raspund suficient de repede şi să rămân în picioare. Genunchii mi se ridică şi se lasă după sinusoide necunoscute, fac întoarceri aproape instantaneu când simt că zăpada e bună, tresar şi zâmbesc cu gura până la urechi de câte ori terenul mă ia prin surprindere. Simt în burtică şi şocurile, şi emoţiile, până când sentimentele mele fuzionează într-un mare MULŢUMESC: e incredibil ce simplă ar fi coborârea dacă nu m-aş teme! Dacă aş lăsa pârtia să ma ghideze şi ziua, nu doar noaptea. Dacă mi-aş lăsa corpul, genunchii să gestioneze hopurile şi gheaţa, în loc să las mintea să-mi dirijeze coborârea. Dacă aş fi feminină şi calină, elastică şi receptivă, atentă şi încrezătoare, detaşată de performanţă, liberă de comparaţii, nepăsătoare în faţa cozii de la urcare. Dacă!...
Ajung jos fără nici o căzătură, fericită, fâstâcită şi iau teleschiul pentru încă o coborâre, la fel de frumoasă! Ba chiar îmi dau întâlnire în capul pârtiei cu un schior atletic şi interesant, pentru a treia tură.
Uf, şi n-am mai ajuns la întâlnire! Ceata veselă sunase deja goarna dezechipării şi m-a recuperat şi pe mine, ultima sosită. Nu e chip să-l aştept pe schiorul necunoscut... îl rog în gând să mă ierte, fac trei secunde boticul lui „N-a fost să fie“, după care încep să-mi derulez în sinapse şi articulaţii filmul celor două coborâri, de data asta lent şi cu savoare. Merit, chiar merit, fată curajoasă ce sunt!!

Şi iată-mă din nou la Predeal, într-o ceată veselă.
Când s-a stabilit destinaţia, am votat, cu argumente subiective, dar raţionale, pentru Predeal. De fapt, cu speranţa secretă în suflet că îmi voi revedea varianta cea dragă şi că voi putea, la căderea nopţii, să rămân singură cu ea măcar preţ de o coborâre.
Ce zile frumoase am nimerit! Ce soare cu dinţi vesel, ce zăpadă perfectă, ce puţină lume! Urc, prin convenţie, mai întâi pe Clăbucet, dau bineţe zăpezii de sub tălpi, încerc să devin una cu pârtia şi mă gândesc... la tango!
E un fapt că realitatea mea mentală are o nouă dimensiune. Între Predealul de atunci şi Predealul de acum a intervenit ceva: tango.
Şi nada tango-ului pescuieşte, dintre amintirile mele, o lecţie de schi cine-ştie-când auzită şi niciodată aplicată: „Umerii spre vale“.
Încerc să schiez cu umerii spre vale şi îmi iese destul de repede. Păstrez umerii spre vale, îmi las bazinul şi genunchii să se rotească stânga-dreapta şi această mişcare pe undeva familiară dă contur în mintea mea unui alt cuvânt: disociere. Realizez că schiez cu disociere, grozav de bine merge, şi atunci mă loveşte evidenţa: schiul e un fel de tango!!
Dansând tango, valea devine partenerul meu: menţin umerii spre vale, spre partener, şi chiar îi rotunjesc puţin, ceea ce face să ţin mai elegant beţele de schi în mână. Cu disociere, frânele şi cristianele devin o joacă de copii. Acum, principala preocupare e să adun picioarele, ca să cobor mai estetic. Giro, chicotesc, când înfig băţul în zăpadă şi mă rotesc în jurul lui, muzicalitate, îmi spun, când îmi las coborârea să interpreteze dâmburile şi gheţuşurile. Fâşşş, face zăpada sub cozi, hârşşş, sună gheaţa sub canturi, durrr, îmi trepidează tălpile peste ghemotoacele de zăpadă întărită.
Umerii sunt ai văii, picioarele sunt ale pârtiei, muzica e a zăpezii, bucuria e a mea, în plină zi!!
Îmi trebuie curaj ca să mă ofer pârtiei, să-i spun în gând, aşa cum îi spun, tot în gând, partenerului de dans: te iubesc, te iubesc, ia-mă cu tine, du-mă cu tine, sunt a ta! Îmi trebuie curaj să mă ofer partenerului, în acest dans devorator, tango. Aleg să am curaj, coborâm pe sub teleferic, oficial traseul e închis, dar tunul de zăpadă funcţionează. Cu axă, şi această pârtie devine teren de joacă, jocul e ceva mai complicat, dar la fel de plăcut, aproape fără adrenalină, fără frică, mă încurcă mai degrabă ochelarii aburiţi.
Şi se lasă seara...
Coborâsem deja pe variantă, imediat ce m-am desprins de grup, mi-era prea dor de generozitatea ei, de lentoarea formei sale. În crepuscul, îmi căutam experienţa, uniunea, picătura de magie care să mă întoarcă acasă cu sufletul mai bogat. Alunec cu umerii spre vale, cu picioarele apropiate, pârtia mă leagănă dulce şi realizez că şi acum, când nu se vede bine, coborârea merge uşor, lin. Râd cu toată faţa, mă îndrept şi îmi desfac mâinile larg în lateral, cu echilibrul sfidând toate lecţiile de schi, cu beţele prelungind anvergura îmbrăţişării mele, aproape că îmi vine să chiui, până la urmă ţip doar în gând, aşa cum fac şi la dans: da, dragostea mea, iubirea mea, pentru asta am venit, asta am căutat, de asta sunt aici, sunt aici cu tine, îţi mulţumesc!...
Şi simt la fel şi când se lasă noaptea.
O singură coborâre pe întuneric, din motive de frig şi program, dar îmi e de ajuns. Sunt împlinită, mi-e bine.
Şi cu toate astea, nu s-a terminat. Mai trebuie să dau o probă, neaşteptată. La ultima coborâre, pe sub becuri de data asta, ca să reunim micul grup la Clăbucet Sosire, e nevoie să împrumut beţele mele altcuiva. Oare voi reuşi, fără să punctez, să cobor la fel de frumos? Funcţionează fără beţe tango-ul pe zăpadă şi disocierea?
Funcţionează perfect!!!
Menţinând umerii spre partener, dansul curge, e fluid. Sunt mândră de mine, sunt recunoscătoare evenimentelor, prietenilor, stelei mele norocoase, dansului de care m-am îndrăgostit... Un singur lucru mă încurcă în toată paralela asta cu tango-ul: cum adică partenerul meu e valea? sau pârtia? N-aş putea găsi oare un substantiv masculin care să funcţioneze ca partener de schi? Pe ce mă dau eu aici la vale? pe un unghi? pe un sinus? pe un cosinus? pe un plan înclinat?!
Pe un munte?! Dar muntele e în spatele meu, valea e în faţă. Umerii mei sunt cu valea. Ştiţi ceva? Povestea asta de la schi o sa aibă un va urma filosofic…